Ironic la adresa unei societati mecaniciste, care uita de Dumnezeu si care isi faureste o noua valoare suprema din bani, faima si putere, cu tot ce aceasta societate are mai imbecil si mai stereotipic, primele acte ale Visului abunda de comic, insa intr-un fel mai temperat si mai satiric, pe alocuri, decat o piesa ca, de exemplu, Toujours l’amour.

Improvizatia isi face si ea simtit cuvantul, intre acte, cand Puric “face bascalie” de spectatorii care au impresia ca s-a terminat spectacolul si se ridica aplaudand frenetic, parca usurati ca in curand vor pleca acasa. Intr-un act de un comic savuros, actorul incearca parca sa aduca pe scena adevaratul sau Eu, care se ascunde in spatele panoului, timid si timorat, speriat de atentia care i se acorda.

Actorul e modest si arata ca nu el trebuie aplaudat, ci acel creator care nu vrea sa se afiseze si sa primeasca laude si omagii. Il trage, incearca sa-l prinda si sa-l aduca pe scena pentru a primi aplauzele meritate, actorul ramanand sa fie o simpla carcasa interpretativa.

• Actor: Dan Puric