Maria Balabaș | Scaunul din metrou (I)

Odată, în metrou, un băiat mi-a oferit locul lui. Citeam Asimov şi atârnam de bară în faţa lui. M-am aşezat, el mi-a zâmbit şi mi-a spus că pentru Asimov ar face orice. Nu ştiam cum să continui conversaţia, aşa că m-am cufundat în lectură. Băiatul a coborât înaintea mea şi, pentru câteva secunde, m-am simţit liberă să ridic ochii din text. I-am privit cu o oarecare stânjeneală pe cei din jurul meu, am întâlnit câteva priviri nedumerite de căutarea mea şi, în cele din urmă mi-am oprit ochii asupra scaunului gol din faţa mea. Straniu, scaunul mă privea şi el pe mine; de ceva vreme chiar. Era acolo dinaintea mea şi, aşa gol cum părea, avea o memorie încărcată. Încerca să stea de vorbă cu cineva, dar nu prea ştia cum să o facă, fiind cumva modest şi gândindu-se la sine ca la un simplu obiect de mobilier plimbat zi şi noapte printr-un vierme subteran. În clipa aceea de observare reciprocă simţeam că se plantează deja un grăunte de prietenie. Mai aveam vreo 3 minute până la despărţire şi mă-ntrebam cum ne vom recunoaşte în viitor pentru că era clar că, dintre noi doi, doar eu aveam identitatea purtată mai la vedere. Scaunul m-a liniştit, mi-a spus că-mi va trage un ghiont la următoarea întâlnire, că el trece pe la aceeaşi oră prin staţia mea şi că, dacă sunt punctuală şi deschisă, ne vom recunoaşte sigur. L-am crezut. 

Maria Balabaș

Practică Dimineața crossover la radio și alte câteva proiecte artistice. Îi place să gătească și să facă ordine… Trăiește câteva vieți într-una singură, unele vizibile, altele invizibile…