La o conferință, în fața unor oameni minunați, am fost întrebat cât o să mai alerg și cum de nu mă încurc, făcând atâtea. De unde am timp? E o întrebare care vine aproape de fiecare dată si, tot de fiecare dată, răspund așa: habar n-am cât o să mai alerg, știu doar că azi am alergat. Habar n-am cât o să mai pot ține sabia în mână, dar azi am ținut-o. Am să trag de sârmele basului, beat sau treaz. Unii mi-au spus că dacă fac atâtea lucruri, nu pot face nimic bine. S-ar putea, dar pe mine mă interesează doar să mă bucur făcându-le. N-am spus niciodată că le fac bine. Egoist? Bine. Când am început să alerg pe distanțe lungi, mai ales maratoane, mulți care nu mă cunoșteau mi-au spus: păi, parcă făceai budo! Da, acum fac și asta. Când eram la Delfinariu, la fel: păi, ești și scafandru?! Când m-am hotărât să alerg și-n Campionatul Național de Raliuri, am fost întrebat: și, nu mai alergi? (pe picioare, adică). Ba da, o să alerg și pe picioare. Și dacă mâine o să vină ocazia să învăț să pilotez avioane, fiți siguri că n-o să dau înapoi.
Budo te învață că nu trebuie să te fixezi într-o formă, fiindcă devii vunerabil. Nu stiu cât de vulnerabil aș deveni, dar știu că, tot ce fac, fac cu bucurie, fără să mă gândesc la vreo imagine sau la vreun clasament. Și, într-un mod aproape amuzant, toate lucrurile pe care le fac se completează. Faceți ce vă vine! Poate-o să vă iasă, poate nu. Dar, chiar dacă nu vă iese, ați câștigat o înfrângere. Puțini au curajul ăsta.
Când nu face de toate, Paul Dicu face altceva. Pe scurt, este personal trainer, maestru de arte marțiale, copilot de raliuri, alergător de maratoane prin deșert pentru instituții caritabile, basist amator și autorul blogului pauldicu.ro.
