Paul Vinicius | Halouri & Holograme (II)

Dintre lucrurile care nu mi s-au întâmplat prea des, dar care, desigur, nu ar fi de povestit, ar fi cele în care Albă-ca-Zăpada și-a trimis piticii acasă și a venit, în cele din urmă, cu mine. Spre exemplu, ieri. Barul era arhiplin și părea o ambarcațiune care nu avea treabă cu treburile interne ale niciunei țări. Fapt pentru care mă și simțeam destul de eu însumi, liber, internațional și neîmbarcat în vreo direcție anume. Numai că locul acela în care picioarele ei își găsiseră să se unească, într-un port ce părea ospitalier, mă puseseră pe gânduri. Probabil că restul poveștii nu ar fi decât zahărul candel în exces al unui debutant într-ale literaturii, dacă m-aș lăsa să vorbesc ca bărbat. Așa că am să-mi reprim subiectivismul masculin și am să las povestirea, de-aici încolo, pe mâinile unei femei. Deci: nu-mi plac „pisicuțele” și, cu atât mai puțin cele însoțite de gărzi de corp. Orice gardă de corp nu face altceva decât să preamărească intangibilitatea. Totul funcționează apoi pe principiul 6 din 49 sau, și mai exact, nimic fără condiții. Când ea s-a dezbrăcat și a sâsâit: „Vino și ia-mă”, nu degeaba s-au ascuns peștii din acvariu după plante. Verdele nu-i decât gramatica unui acvariu. Agramaților nu le pasă de verde. Și nici stomatologului care-i facilitase talentul să sâsâie, părând a fi Moș Crăciun.

Paul Vinicius - „Scriitor și Joker de Treflă în Statele Unite ale Poeziei, Muzicii & Insomniei”