Nu știu cum arată un copac, nu știu cum arată mașinile, nu știu cum arată blocurile sau casele, nu am ieșit niciodată din tunelul acesta continuu. Nu știu ce-nseamnă zi sau noapte, pot bănui ce-nseamnă schimbarea anotimpurilor. Știu însă diverse lucruri la care oamenii nu se-așteaptă. De exemplu, simt când asist la o ceartă. Fundurile acestea care mă posedă timp de câteva minute nici nu își imaginează cât de sincere sunt, cum se arată ele unei prezențe necunoscute, anonime, în general, mute. Știu problemele de sănătate ale oamenilor, recunosc lipsa de voință sau lipsa unui iubit.
Nu știu cu precizie ce înseamnă frumusețe. Dacă mă iau după ce aud de la oameni, ar trebui să am habar, dar foarte rar se-ntâmplă să simt vreo legătură între ce se spune că e frumusețea și ce simt eu în urma experienței mele proprii, a atingerii aproape intime de care mă bucur de fi ecare data când se așează cineva deasupra mea. Mai sunt momente în care simt mai degrabă absența unei persoane. Jumătate e cu mine, jumătate umblă într-o lume necunoscută. O anumită moliciune îl dă de gol. Știu cum se simte un corp după ce visează, face amor sau merge la o ședință absurdă. Știu dacă ascultă muzică sau se joacă pe telefon. Fundurile oamenilor sunt locuri ale sincerității lor, iar eu am învățat să descifrez omul prin fundul lui așezat pe un banal scaun de metrou.
Maria Balabaș,
Practică Dimineața crossover la radio și alte câteva proiecte artistice. Îi place să gătească și să facă ordine… Trăiește câteva vieți într-una singură, unele vizibile, altele invizibile…
