Paul Dicu | Arome marocane (II)

După ce-am mâncat, am văzut pe TV 5 un film despre drama unor familii de algerieni din Franța în timpul războiului de independență din Algeria. Și-am avut o revelație, am simțit acut c-am recreat, pentru puțin timp, legăturile acelea dintre francezii de bună credință și algerieni. Filmul a fost chiar bun, cu detaliile alea văzute și nespuse, cu mâini care se ating, cu ganduri care fac dragoste... De fapt, am scris asta din mai multe cauze. Mi se face din ce în ce mai des dor de Maroc și, cel mai important, îmi vine să urlu din cauza războiului din Gaza. Realizează cineva că oamenii aia nu mai au habar de mult de gustul de kofta? Și că fiecare copil palestinian care moare acolo e încă un blestem cu care ne încărcăm destinul?

În lumea arabă veche, mâncarea nu era doar o îndestulare a stomacului, ci o adunare a oamenilor, o reîntâlnire a sufletelor. Înainte de orice discuție pe fond, înainte de orice luptă, avea loc acea întâlnire culinară în care erau lăsate deoparte răcilele, neînțelegerile. Astăzi, observăm cu durere că toate lucrurile astea au rămas izolate, aproape ascunse într-un ungher timid, tremurând, copiii aceia nemaiputând vreodată să audă gustul de ras hanout în sufletele lor. Și mă trezesc deseori dorindu-mi să pot găti pentru toți copiii care-și țin sufletele ascunse în acele unghere tremurânde.

Paul Dicu

Când nu face de toate, Paul Dicu face altceva.  Pe scurt, este personal trainer, maestru de arte marțiale, copilot de raliuri, alergător de maratoane prin deșert pentru instituții caritabile, basist amator și autorul blogului pauldicu.ro.