Recenzii la Primii Pași. Luptă! Iubește! Plîngi! Speră! de Dorin David

Recenzii la lansarea romanului Primii Pași. Luptă! Iubește! Plîngi! Speră! de Dorin David, la Librăria Șt.O. Iosif, Brașov, miercuri 7 iunie 2017.

Christian Crăciun:
„Sunt romane care pun accentul pe trăit, pe conținutul de viață și romane care pun accentul pe construcție, pe jocul textual. Și sigur, sunt și romane care fac sinteză între cele două, cum este și romanul lui Dorin David, un roman ca un joc compus din diferite piese care se pot aranja oarecum aleatoriu fără ca romanul să-și piardă sensul. Un roman de tip caleidoscopic, extrem de dinamic și în felul acesta se construiește o imagine a lumii de astăzi, sunt niște cercuri concentrice: este imaginea României de astăzi, cu bune și rele, este o imagine a Europei, a unei anumite Europe de astăzi, este o imagine a Americii de azi, o imagine a Orientului de astăzi, care – după cum bine știți – este într-o fierbere îngrozitoare care este pe cale să cuprindă toată lumea și să strice pacea. Cele mai dificile momente ale romanului sunt descrierile acelor grozăvii care se petrec acolo, fără să cadă în naturalism, pe de o parte, și fără să cadă în moralism, pe de altă parte. Pur și simplu imaginile capătă sens prin contrast.
Este un roman care de la bun început își propune niște mize teribile. Asta m-a atras foarte tare: miza romanului. Un romancier puternic își alege o miză mare. Mie îmi place romanul de substanță, romanul greu, romanul cu tipuri și cu caractere și cu viziune socială și cu conflict și așa mai departe. Câte ceva din toate astea găsim în romanul lui Dorin David și acest fel de construcție, repet, dinamică, în continuă transformare de la o secvență la alta, îl face foarte atractiv pentru cititor.
Romanul se încheie cu un fel de happy-end, totuși, adică cu speranță, în ciuda tuturor atrocităților care se petrec. E o imagine luată din zborul dronei care trece cu viteză peste peisaj, peste toată lumea asta a noastră”.

Valentin Ajder:
„Abordarea lui Dorin David este catifelată, aș putea spune, total opusă curentului; nimic scabros nu o să găsiți în această carte, dimpotrivă, inclusiv relațiile dintre cupluri, sunt scrise cu atâta grijă, decență și măsură!
Cărțile au suflet, într-adevăr. Iar cartea lui Dorin David are mai multe suflete în ea. Este un roman – un soi de dare de seamă – un fel de a protesta al unui intelectual al vremii sale, cu mijloace literare. Este cu siguranță o carte care invită la dialog.
Marea calitate a acestei cărți este că reușește să identifice pericolul și urâțenia războiului și a urii într-o lume normală, adică în lumea de azi. Personajele din carte sunteți dumneavoastră, suntem noi... Este o felie tăiată din lumea aceasta, și din păcate în felia aceasta există și o parte de ură. O să citesc și eu o scenă, în care cei doi băieți invită fetele la film:

«Filmul era de dragoste, firește. Dar asta nu o impresiona pe Ana. Stătea cuminte pe scaun, cu Mircea în partea dreaptă. Amanda era în stînga ei, iar lîngă ea se afla Ioan. Era clar că Amanda îl plăcea pe Ioan, i-o spusese iarăși înainte să ajungă băieții să le ia. Iar acum, imediat ce începuse filmul, au început și ei să se sărute. Ana își puse mîna stîngă la cap, să mai estompeze puțin din imaginea celor doi.
„Noroc că stăm pe ultimul rînd, se gîndea, altfel ne vedeau toți cei din spate!”
Încerca să se concentreze la film, să facă abstracție de cei doi tineri îndrăgostiți, care parcă se mîncau cu o foame de nedescris. Nici nu simțise în primul moment cum Mircea o atinge delicat pe mînă cu mîna lui. Cînd într-un tîrziu o simți, îngheță.
– E în regulă, îi șopti Mircea.
Ana îl privi cu ochii ei mari. Nu știa cum să reacționeze. Inima îi bătea să-i spargă pieptul, și nu înțelegea de ce. Nu îl privise niciodată pe băiatul acesta, așa cum nu privise pe nici un alt băiat, ca pe un posibil iubit. Nici o clipă nu se gîndise la iubire. Ci doar la școală și la învățătură. Iar acum, iată, o atingere delicată îi schimba perspectiva, îi strica echilibrul ca o piatră azvîrlită în luciul unei ape.
Știa prea bine că piatra face unde care se răspîndesc în cercuri concentrice, care pot crește pe măsură ce se apropie de mal. Imaginea unui tsunami nu-i dădea pace. Dar, realiză că îi face plăcere să fie atinsă pe mînă atît de delicat de Mircea, că îi place tînărul și că ar vrea ca și el să o sărute, așa cum celălalt o sărută înfocat pe Amanda. Roși la aceste gînduri, care îi trecuseră prin minte într-o clipită. Iar cînd în sfîrșit clipi din ochii ei mari, ținîndu-i mai mult timp închiși decît era necesar pentru acest lucru, buzele băiatului se apropiară de ale ei periculos de mult, irezistibil de mult.»

Ne oprim aici, mai departe citiți acasă, fiecare la veioza sa!”

Dorin David:
„Am în minte o imagine de pe site-ul NASA, o fotografie făcută de Voyager 1 în 1990, când se afla la o distanță de peste șase miliarde de kilometri de Pământ. Planeta noastră este cât un fir de praf. La scară cosmică viața fiecăruia dintre noi nu durează mai mult de un clipit de ochi al Universului. Și totuși, e singura pe care o avem, viața aceasta așa insignifiantă este singura pe care o avem, și în ea ne punem toate pasiunile, toate speranțele, toate luptele, toate iubirile. Luăm decizii și acționăm în funcție de acestea. Începând de la deciziile simple, cum ar fi la ce facultate să merg, trecând prin cele cu implicații complexe, cum este decizia lui Azade de a refuza cariera de medic în Statele Unite și în Elveția, pentru a merge să lucreze în tabăra de refugiați. În fine, sunt deciziile care țin de esențe, spre exemplu: să fac binele sau să fac răul. În ultimă instanță, romanul acesta este despre natura umană. Cum ar putea fi altfel?
Mă bucur că v-a plăcut că am păstrat decența și măsura. Asta a fost și ideea: să scriu despre lucruri care nu se pot spune, nu se pot scrie, și totuși să le fac „citibile” și să nu-ți vină să arunci cartea, ci să vrei să mergi mai departe, să te incite în același timp”.