Maria Balabaș | Scaunul din metrou (XXV)

„Crezi că se schimbă într-un fel legătura noastră dacă îi citesc pe Deleuze şi Hugo?”

„Nu-ţi dai seama, dar stai de vorbă cu mine doar dintr-un capriciu.”

„Ţi-e teamă să nu te părăsesc?”

„Mă-ntreb ce caută o fată ca tine de vorbă cu o bucată de plastic ca mine.”

Era a doua zi dimineaţa, când venisem tremurând în metrou. Nu-nţelegeam tristeţea prietenului meu, scaunul.

„Eu cunosc o singură formă, o singură poziţie, un singur drum... Tu eşti liberă să umbli, tu ai ochi să vezi, tu ai un corp schimbător, eşti femeie.”

„Uite, să spunem că vine o vreme când drumurile noastre se despart, iar eu nu mai trec pe la tine. Poate pe tine te iau oamenii să te ascund într-un morman anonim, când modernizează vagonul. Şi ce-o să facem atunci? O să spunem că n-am existat unul pentru celălalt?”

„Tu o să mă uiţi mai uşor.”

„Ha, suferi ca un om. Nici nu ştiu dacă e suferinţa ta sau ai învăţat-o de la atâtea fiinţe care au trecut pe la tine. Mă uimeşti.”

„Da, ai dreptate, nici eu nu ştiu... nu mai ştiu. Simbioza aceasta provoacă o stare necunoscută de mine până acum. Crezi că şi oamenii devin puţin ca mine în vieţile lor deasupra pământului? Poartă cu ei forma mea, locul meu din vagon?”

„Uită-te la mine.”

Iar în momentul acela corpul meu se transformase într-un scaun de metrou anonim şi cutreiera subteranul ca el.

Maria Balabaș,

Practică Dimineața crossover la radio și alte câteva proiecte artistice. Îi place să gătească și să facă ordine… Trăiește câteva vieți într-una singură, unele vizibile, altele invizibile…