Paul Vinicius | Halouri & Holograme (XXV)

Când țara-i gri, televizorul tâmpit, încercările-n-zadar – de-ale mele vorbesc, nu de-ale vecinului de deasupra care, în sfârșit, a reușit alaltăieri și s-a spânzurat – iar ziua morbidă, mă scarpin de trei ori în cap și zburd în vreo amintire palpitant-luminoasă, care să-mi convină și să mă pună la adăpost de meteorologia locală, zoologia preponderentă și cretinătatea întâmplărilor din jur. Așa mi s-a și-ntâmplat ieri și nu găsesc vreun motiv să nu vă zic de Bulgaru.

Pe Bulgaru nu-l chema așa dar așa-i ziceam noi, puștii de pe străduța pe care am copilărit. Altfel, avea un look beton, fiindcă-și cultivase la greu dobitocul prin mai multe săli de bodybuilding. Gagicile cu care umbla erau răvășitor de sexi și elogios de proaste, căutând parcă mereu o coajă de banană pe care să alunece. Ei, și-ntr-o zi, tocmai ce venea Bulgaru spre casă, ocoș nevoie mare, la braț c-o savarină nouă, pe care n-o mai zărisem prin cartier. Cum tocmai jucam fotbal, înciudat pe motiv de faulturi repetate și zărindu-l pe Bulgaru în tandrețuri cu noua remorcă, nu zici că trage Petruș o bombă, de-i ia savarinei frișca?

Bulgaru și-a privit ceasul și, pironindu-l pe Petruș, i-a telegrafiat: „La 14 fix am să te bat de nici tac-tu n-o să te mai recunoască. De fapt, am să vă tăbăcesc pe amândoi, plus Creangă și Pupăza din tei.”

E-adevărat și că tatăl lui Petruș tocmai îl lăsase corijent la Română.

Paul Vinicius - „Scriitor și Joker de Treflă în Statele Unite ale Poeziei, Muzicii & Insomniei”