Paul Dicu | Arun și Iftar (II)

Când Arun venea cu vinul, Iftar se așeza pe scaun, prefăcânduse obosit și așteptând curios pocnetul dopului. Dacă se întâmpla să nu pocnească, Iftar se încrunta: hmm, femeile astea... Târziu în noapte, sub miile de stele pentru care Arun ținea mereu un toast, cele două femei dansau guedrah sau raks al assaya.

În pauze, Arun citea poezie, dar niciodată a lui. Femeile știau că europeanul ciudat scria și el, dar nu îndrăzneau să-i ceară să citeasca din scrierile lui. Exista o femeie care venea noaptea la el și căreia îi recita din poeziile lui. Era văzută uneori intrând la Arun fără să mai bată la poartă.

Creatura asta era frumoasă ca o nălucă, înaltă și subțire, cu părul negru și cu pielea străvezie. Nimeni nu știa nimic despre ea, nu era de prin preajmă. Iftar aflase că în urmă cu vreo doi ani existase o legătură între ei, Arun iubind-o până în ziua când a aflat că femeia îl rănise.

Multă vreme n-a vrut s-o mai vadă, dar, la o bucată, se treziră într-un soi de vânare de timp în care ea venea, se iubeau, apoi pleca la fel, fără zgomot, ca o năluca. De fapt, Arun îi și spusese o dată că are impresia că face dragoste cu năluci.

După ce se potoleau, femeia începea brusc să se îmbrace, în timp ce Arun pleca de-acolo aproape în dureri. Nu-i plăcea niciodată să vadă o femeie îmbrăcându-se. Considera că ăsta trebuie să rămână misterul femeii, un moment intim în care nu trebuie s-o vadă nimeni și-n care se reconstruiește.