Paul Vinicius | Halouri & Holograme (XXX)

A treia (și ultima) scrisoare.

Regăsind acele foi îngălbenite de vreme și recitindu-le m-a cuprins o stare de agitație ciudată, făcându-mă să mă simt și intrus, dar și prizonier.

Cartea aceea, care și-ar fi dorit să trăiască și să apară în lume, avându-l ca autor pe iubitul tău din vremea aceea și ca personaj pe tine – de fapt numai o fațetă a amalgamului bizar, în perpetuă mișcare, care erai (Copilul cu Fluturi Galbeni și Dinte de Lapte) – ar fi urmat să cuprindă, pe lângă două texte extrem de scurte scrise de tine, povestirile tale – care erau ba întâmplări, ba gânduri, ba vise blânde sau coșmaruri care ar fi șocat pe oricine –, când jucăușe, când tandre, când triste, când abominabile, atroce, așa cum le-am simțit și cum mi le-am imaginat eu, atunci când mi le împărtășeai.

Toată povestea noastră mi s-a derulat cu repeziciune în doar câteva minute. Copleșit, mi-am spus că ar trebui să-ți scriu, chiar dacă habar nu am dacă scrisoarea va ajunge vreodată la tine.

Și iată, am reușit, iar acum am s-o închei aici, cu un mic text cules din acel volum care nu va apărea niciodată și în care, evident, ai să te recunoști: „respiraţie/(dorinţa. o şapcă pleoştită)// eu nu vreau să mă fac o tanti/ cu poşetă./ eu vreau să mă fac un băieţel cu pistrui./ cu bretele./ cu şapcă gogonată;/ sau pleoştită./ care să adune pisicuţe negre/ împrejurul mâinilor lui.”