Lumea-i ciudată, însă cea literară-i cea mai sănătoasă. Așa mi-am și zis, când, băiet tânăr, normal, sumplu, sociabil, fără mofturi, am intrat în breaslă. Convins fiind că-mi va fi simplu să comunic cu maeștrii diacriticelor, patinatorii pe ablativ și ronțăitorii de DEX-uri.
Aș! Păi când discuți cu vreun coleg nu despre ce-a mai găsit la aprozar, ci despre vreo problemă cât de cât importantă, și-auzi vreun da (preponderent afirmativ), nu, nu te pripi. Ia-ți mai bine concediul, petrece-ți Crăciunul și Paștele liniștit, mai întreabă-l de vreo 50 de ori, deși ideal și sănătos ți-ar fi să uiți cu totul că l-ai fi întrebat ceva.
Fiindcă problema esențială a scriitorului autohton este de natură meteo-browniano-pontică, în sensul că în spațiul special dotat, de sub șapcă, oricât de senin și calm ar fi afară, îi bat întotdeauna furtuni năprasnice.
Scriitorul român este mai imprevizibil decât o mașină automată de spălat vase, care, odată defectată, până să apuci să chemi un mecanic, te spală pe dinți, te încalță, îți calcă hainele, îți duce copii la grădiniță, îți rașchetează gratis parchetul, la o adică îți spală și creierul, numai vase nu.
Însă, dacă te frământă cu adevărat eternitatea și-ți dorești o reprezentare exactă a ei, nimic mai simplu: cumpără-ți un scriitor. El îți va spune cu vreo 25 de ani înainte să se simtă rău, că se simte rău.
