Paul Dicu | Poveștile deșertului (I)

1994, aprilie. Marathon des Sables, sudul Marocului. Printre concurenți, polițistul italian Mauro Prosperi. Era prima dată când alerga în această cursă, dar nu putem spune că era nepregătit, fiind un bun pentatlonist.

Știa ce înseamnă blestemăția asta de cursă și, cu toate astea, a trecut printr-o experiență de neuitat. În ziua a 6-a, are loc speciala non-stop. Drăcia asta de specială e mama diavolilor în cursa asta. Ești obligat să alergi (după ce-au trecut deja alte 5 zile de alergat) aproximativ 90 de km, în maxim 24 de ore, fără să ai voie să te odihnești sau să dormi.

Pe la mijlocul specialei, apare din senin o furtună de nisip, așa cum au ele prostul obicei să apară (am simțit și eu "sărutul" uneia, în timpul maratonului din Sahara). Prosperi se pierde, reia cursa după furtună, dar o ia greșit, spre Algeria. Din proprie experiență, pot spune că reperele se schimbă în doar câteva minute după furtunile de nisip, iar Prosperi nu era tocmai un amator.

Fără GPS (ești descalificat dacă ești prins cu așa ceva, ești obligat să ai doar hartă și busolă), polițistul iese rapid de pe traseu și, după aproape 2 zile, rămâne fără apă și hrană. Face greșeala să-și abandoneze echipamentul, în speranța că va cheltui mai puține resurse. Acuma, vă spun eu că nu e chiar ușor să alergi 250 de km cu 10 kg în cârcă, dar să-ți abandonezi kit-ul de supraviețuire e o greșeală de începător.