Paul Vinicius | Halouri & Holograme (XXXIII)

Când a intrat în compartiment, noul sosit, cu o căciulă de oaie pe cap, și-a scos-o, le-a dat binețe celorlalți, apoi, acoperindu-și din nou chelia și tatuajul de pe ea, și-a ocupat locul de lângă geam împietrind instantaneu, cu privirea înfiptă-n albastrul tot mai intens al înserării, pe direcția de mers, vizavi de cel cu pechinezul în brațe.

Cățelului nu i-a trebuit mult și s-a apucat să latre oaia. Dar ce-are?, parcă a înviat, cu o lucire pustie în ochi, cel cu căciula de oaie, adresându-se celui cu animalul în poală. Cum ce are!, veni, iritat, răspunsul, însoțit de bâțâitul piciorul drept.

Pentru că-i nevoit să privească în urmă, în trecut. Pentru că n-am mai găsit la agenție locul preferat, pe care acum stați tolănit dumneavoastră. Dumirit, omul cu oaia-n cap a zâmbit parcă unui întreg stadion de fotbal, s-a aplecat, a scos cu mișcări metodice o sticlă din punga aflată la picioare, a tras un gât zdravăn din ea, cu imensă desfătare, consimțind: Bună!, după care, uitându-se fix în tăciunii aprinși ai cățelului care-l mârâia, îi vorbi: Eiii... Uite care-i treaba... Promite-i lu' nenea-l tău că o să-ți treacă. Fiindcă ești un cățel deștept și în curând va fi noapte.

Iar atunci când se face noapte, sângele meu devine galant și invită toate doamnele la dans. În același moment locomotiva scoase un șuierat disperat care tăie liniștea ninsă a câmpiei.