Paul Dicu | Fugi și amintiri (I)

Alergam deja de vreo 14 kilometri. Îmi udasem încălțările, mă plezniseră valurile de câteva ori. Nu știu de ce, dar nu pot să alerg noaptea dacă nu văd luna, parcă mă strânge ceva de gât, nu mai am aer.

De data asta, luna ieșea încet din mare, era roșie și imensă. De-aia mă udasem la picioare, fiindcă mă tot uitam la ea și nu mi-am dat seama că alerg prin apă decât prea târziu. Mai am vreo lună și vine maratonul. Nu e un maraton oficial, ci doar o alergare de 42 de kilometri pe care mi-am impus s-o fac, e o altă spălare de păcate.

Nu știu dacă am să-l fac până la capăt, cel mai mult am alergat vreo 24 de kilometri fără oprire, chiar sunt curios să văd dacă-l pot termina. După cei 24, cred c-ar mai fi mers încă vreo 10, dar nu știu ce-o să fie până la 42. Și nici nu-mi propun să fac vreo repetiție, vreau să fie un mister.

Am trecut pe lângă o barcă ce stătea pe nisip într-o parte, ca o femeie ce-și sprijină capul într-o mână, și mi-am adus aminte că m-am născut la vreo 300 de metri de o pescarie, una adevărată, unde, dimineața, pescari tăcuți și nerași își impingeau barcile în apă cu dragoste, o dragoste pe care n-o vedeai decât seara, când se întorceau. Cu pește sau fără. Astazi, pescăria nu mai există, au rămas doar vreo 2-3 barci, proprietarii lor vin doar în weekend și intră cu bărcile în apă de parcă ar face sex cu o femeie pe care n-o iubesc.