Maria Balabaș | Scaunul din metrou (XXXVI)

„Death of the Author” citesc într-un morman de hârtii şi obiecte mărunte care alcătuiesc toate, împreună, o ditamai lucrarea de artă. Citesc cuvintele, pe jumătate ascunse de toate celelalte fapte neimportante din care sunt făcute vieţile noastre.

Undeva, în subconştientul meu, cuvintele se lipesc de imaginea scaunului din metrou, cel care creşte şi trăieşte înăuntul meu ca prieten imposibil. Dacă autorul a murit, cine mai creează pe cine? În relaţia aceasta a noastră, a mea şi a ta, scaune, cine e creatorul cui?

Aveam gândul orgolios, trebuie să recunosc, că eu te scriu pe tine, prietene, inventându-ţi anonimatul şi locul pe care să-l ocupi în unele dintre frazele mele. Poate chiar şi mai mult de atât. Dar, cuvintele acestea întâlnite întâmplător, mă fac să mă îndoiesc de realitatea gândului meu.  

Poate tu mă creezi pe mine continuu, iar eu sunt prea încăpăţânată să accept starea aceasta de existenţă măruntă, umilă sub greutatea tuturor corpurilor nepăsătoare, lipsită de individualitate şi de o naştere mai acătării.

Şi încă vreau să cred că viaţa mea înseamnă soare şi ploaie şi vânt şi lună în mai multe faze, călătorii şi cărţi şi cuvinte discrete şi înţelepte, spuse cu o voce pe care să o crezi numaidecât şi câte altele care mă fac femeie, iubită, soră, eu. Cuvintele se lipesc bine de tot unele de altele, iar noi alunecăm împreună înăuntrul lor.