Paul Dicu | Sabia și bătrânețea

Mă simt foarte norocos știind că, într-un fel sau altul, respir lucruri pe care, prin 1300, oamenii le făceau ca să supraviețuiască. Fizic. Gesturi, respirări, simțiri, mișcări care te transformă, sfidează regulile cu care suntem noi obișnuiți, locuri geometrice în fața cărora matematica își pleacă ochii, rușinată. Tenshin Shoden Katori Shinto Ryu. Una dintre cele mai vechi și mai respectate școli de arme din Japonia. E declarată parte din patrimoniul național japonez, dar nu acesta e cel mai important lucru, ci faptul că, spre deosebire de 90% dintre celelalte școli, n-a făcut trecerea la DO, rămânând în dimensiunea JITSU. Cu cuvintele noastre, n-a „evoluat spiritual” în detrimentul tehnicii pure. Observăm cu toții cum mulți practicanți aspiră spre dezvoltări ezoterice, dar uită că, fundamental, o artă marțiala este, așa cum îi spune numele, o școală de luptă. Punct. În Katori Shinto, mai întâi înveți să tai fizic, fără să te gândești ce implicații filozofice a avut tăierea. E simplu: nu trebuie să-l tai pe celălalt, trebuie să nu fii tu tăiat. Discuția e un pic ermetică, s-au scris tone despre diferențele dintre do și jitsu, dar de fapt e vorbă de un principiu pe care doar Katori și încă vreo două școli îl mai păstrează: taie, nu te face că tai! Ca să dobândești înțelepciunea de la bătrânețe, mai întâi trebuie să ajungi la bătrânețe…