Maria Balabaș | Scaunul din metrou XLII

Ai auzit vreodată de păsările migratoare? Ştii că pleacă toamna în „ţările calde” şi se-ntorc abia primăvara înapoi, îşi fac cuiburi şi încep din nou viaţa?

Mergeam într-o zi cu maşina, cu prieteni, şi-ntre noi apare întrebarea asta, „voi ştiţi care sunt păsările care migrează?”. Pe câmp erau vrăbiuţe stoluri, compuneau şi deconstruiau forme geometrice efemere, cinetice. Păi, berzele migrează, pelicanii, raţele (şi cele de pe Dâmboviţa?), lişiţele... ce sunt lişiţele? N-am văzut niciodată, cred că sunt ca nişte raţe mai mici, dar am citit despre ele. Lebedele, hmm, lebedele nu zboară aşa mult, nu, lebedele nu migrează. Căutam între amintirile noastre şi găseam doar fragmente difuze despre păsări şi lumea lor, existenţa lor desfăşurată paralel cu a noastră, niciodată aceeaşi. Păsările pe care le vedeam în atlas în copilărie, dar nu le-am mai întâlni nicicum la maturitate.

În lungile plimbări cu metroul, între oamenii aceştia fără cuib, prin mintea mea începe să zboare o lişiţă. Nu are formă, nu-i ştiu lungimea aripilor, îi simt sunetul zborului. Nu ştiu cum de ne intersectăm, pentru că ea pluteşte în aer, spre ţările calde, iar eu mă afund în plastic şi metal, în drumul meu spre birou. Probabil păsările ne uită mai greu decât le uităm noi. Afară, pe câmp, vrăbiile horeau continuu; noi în maşină încă petreceam timpul amintindu-ne nume de păsări pe care nu le-am văzut niciodată.