Paul Dicu | Furtună în deșert

Luminițele din spatele meu se leagănă amenințător, ca niște lumini de navigație. Se leagănă, dar nu mă ajung, speram să mă lipesc de alți alergători, dar e clar că sunt foarte departe, nu ne unim.

Încep să răcnesc niște Maiden. De câteva ori mi s-a părut c-am văzut umbra lui Cumătru’, poate chiar a fost, să mor dacă știu. Dar acum spun că dacă era puțin mai insistent și venea să-i semnez contractul, atunci l-aș fi semnat. Aș fi făcut orice să scap.

Iar raza aia blestemată de laser îmi dă senzația că pot s-o ating, de câteva ori am și ridicat mâna, dar mi-am dat seama că doar fac și mai mult efort. Nu aud decât respirația mea și hârșâitul pașilor pe nisip. Mi-e frig, foarte frig. Am pe mine tot ce pot îmbrăca și, cu toate astea, mi-e foarte frig.

A început și furtuna de nisip, nu erau suficiente toate celelalte. Mă uit cu o atenție disperată după fiolele de marcaj aflate pe cele mai înalte dune, mi-e foarte frică să nu le pierd și astfel să urc și să cobor, ca într-un dans idiot. Vântul bate foarte tare, mi-am pus buff-ul peste față, ochelarii îmi apără ochii, dar tot mai intră nisip.

Spotul frontalei e obsesiv, așa că o sting. Descopăr că lumina Lunii e suficient de bună să văd împrejurul meu. Mă uit la Lună și-mi aduc aminte că acum multă vreme am iubit o femeie căreia îi spuneam Luna. Ea nu m-a iubit, doar s-a jucat puțin.