Paul Dicu | Gaijin – o poveste japoneză (IV)

În blocul de la capătul străzii nu se auzea niciun zgomot. Ușa de la intrarea în scară era deschisă. Urmau trei trepte. Nemura n-o călca pe prima, era o superstiție, sărea întotdeauna prima treaptă a vreunei scări.

Strânse și mai mult degetul mare pe tsuba katanei, vrând parcă să se convingă că încă era acolo.

De ceva vreme, începuse să se îndoiască. În cei aproape 15 ani în care îl slujise pe Ito, își făcuse treaba fără să comenteze. Știa că avea o datorie de spălat. Ar fi putut renunța, firește, dar rușinea ar fi rămas nespălată. În ultimul timp, se uita mai mai mult decât de obicei la degete. I se părea că se strâmbă tot mai mult. Aproape fără concursul creierului, cu o rapiditate diabolică, puse un genunchi jos, surprins de un fâlfâit deasupra capului. Mâna rămase încleștată pe mâner, dar nu trase lama. Porumbelul ieșise deja prin luminator, lăsând în urma lui un miros călduț.

- Cine e? Vocea din apartament era gâjâită și tulbure, iar asta îl liniști oarecum pe Nemura.

- De la compania de electricitate, în legătură cu pana de curent. În primii centimetri de la deschiderea ușii, Nemura începu deja rugăciunea: kanji bosatsu, hannya, haramita-ji... Întotdeauna se ruga înainte de a începe lucrul. Știa bine ce face, dar se simțea puțin mai ușurat, rugându-se. Mâna plecă brusc, singură, veselă că era liberă să danseze... (va urma)