Interviu | Larisa Morhan

Larisa, cum arată Africa din sufletul tău?

E arid. Alerg cu viteza cand mă frig tălpile. Fata morgana mă urmărește peste tot. Când sunt gata să mă usuc, te miri de unde, începe sa plouă. Uneori ma sperie cu tunete și fulgere. Sunt mereu în căutari.

Fiecare trebuie să ne stabilim „o Africă” și s-o cucerim? Cum ne ajută asta?

Nu chiar. 'Africa' se întâmplă. N-o poți cuceri. Mai degrabă, o poți folosi. Africa nu este un loc plăcut, de dorit. Condițiile sunt greu de suportat, resursele sunt precare. Arhitecți care au lucrat și magazine ale mărcilor faimoase, case de lux, spun că au învățat cel mai mult din munca și voluntariatul lor în Africa.

Povestește-mi despre visele tale și cum prind viață.

În mintea mea, totul se desfășoară în imagini. Atunci când o imagine crește, se dezvoltă în cadre și mă face să simt, îmi atinge inima, devine contur pentru un vis. Anevoios, printre o mie de întrebări și îndoieli, piedici pe care mi le pun singură, conturul devine formă. De aici, nu mă mai pot retrage, mă apasă chemarea și încerc să creez fondul pe care să pot transporta imaginea din mintea mea, în realitate.   Interesant, aproape ca o verificare, diferiți agenți susțin (sau nu) materializarea formei. De multe ori sunt oameni, ocazii sau situații. Atunci visele mele prind viață… sau încă nu.

Ai adus la viață un vis, care acum se numește „1 an în Africa” și poate fi răsfoit, poate inspira și arată foarte bine. Cum ai ajuns la punctul final și ce urmează cu această apariție editorială specială?

Din fericire, am făcut „greșeala” să împărtășesc acest vis unor persoane care au hotărât că le pasă. Mă tot sunau să mă întrebe când îmi pot citi cartea, cum merge proiectul. Ma tot cicăleau să termin cu vorba și să trec la fapte. Nimic mai neplăcut! Am avut nenumărate seri în care eram gata să renunț de oboseală. Acum sunt fericită ca nu am făcut-o! De Crăciun, de Anul Nou, lucram în fața calculatorului ore întregi. Cu fiecare pagină, mă simțeam tot mai împlinită. Mai mulțumită. Pasiunea mea se alimenta și îmi plăcea tot mai mult rezultatul. Mi-am dat seama că ceea ce am vizualizat în mintea mea, prindea și mai multe forme în realitate! Foarte interesant! Din fericire, am ajuns la acest punct despre care nu sunt sigură ca e final. „1 AN în Africa” ar putea avea continuitate, probabil sub altă formă. www.randuridejurnal.com pe care le răsfoiesc acum spre publicare sunt versuri și note din călătorii.

Ce te-a format mai mult?

Africa.

Știu că ai vizitat destule țări, cunoști limbi străine mai puțin uzuale pentru europeni. Cum s-au legat toate acestea în viața ta? Cum a început pasiunea?

Fiecare avem o individualitate și o chemare. Niște înclinații. Când acestea își întâlnesc menirea, se naște pasiunea. Cu alte cuvinte, înclinația și interesul meu pentru călătorie, oameni și limbi străine, au făcut dintotdeauna parte din mine. Dar până nu le-am întâlnit, trăit, încercat, experimentat, până când nu le-am căutat și nu le-am dat o șansă, până nu am dat drumul interesului meu, nu am cunoscut pasiunea pentru acestea. Astfel, natural, aproape fără efort, mai devreme sau uneori mai târziu, într-un mod foarte interesant, toate se leagă. Vizitezi un loc, descoperi limba, învățând limba, întâlnești oameni și tot așa...

Ce-ți dorești cel mai mult de la viață?

Râmâne secret!

Cum arată viața unui tânăr creativ, neangajat cu acte și carte de umncă, student la arhitectură, implicat mereu în visele sale, făcându-le să ajungă realitate?

Mi se pare ca sunt înca departe de cine și cum mi-aș dori să fiu. Deocamdată, totul este fie relativ, haotic, fie rigid, organizat. Descopăr libertatea unui program regulat cu timp, dedicat intereselor stabilite. Un caiet este registrul obiectivelor și viselor. Este o viață plină de diversitate, atemporala, anormală, surprinzătoare și pentru unii, curioasă. Este o viață costisitoare. Plină de frământări și întrebări. Neregulară. Aș vrea să pot ilustra în roz, cum fac unii, dar realitatea e ca e o viață grea. Extenuantă chiar. Dar e a mea.

„A fost surprinzător să descopăr cât de cunoscută e România pentru numele Comaneci și Dracula”

Ce este cel mai greu în România pentru un tânăr? Pentru că ai și muncit în străinătate. Ce diferențe sunt și care dor mai mult?

Îmi amintesc că prima dată când am hotărât că vreau să lucrez în vacanța de vară, nu eram înca la liceu.  Singurul loc de muncă la care aș fi putut candida mi-a fost refuzat din cauza numeroaselor formalități necesare (eram înca minoră) și duratei scurte în care eram disponibilă să muncesc. Am reușit câțiva ani mai târziu, prin liceu, să găsesc ceva de lucru pe vară. Nu aveam nevoie, dar voiam să fac asta. Mi-a plăcut foarte mult experiența! Lucrurile s-au mai schimbat de atunci, dar ce am observat în țările pe care le-am vizitat este că studenții, cu programul lor de muncă specific, sunt o categorie de angajați recunoscută și susținută. Din câte știu eu, numarul locurilor de muncă potrivite pentru studenți, care nu le împiedică studiile, rămâne în continuare limitat în România. Dacă toți cei care lucreaza pe internet și-ar fi găsit un loc de muncă local, probabil piața și economia locală ar fi altfel susținute. Studenții ar învăța altfel. S-ar dezvolta altfel. Sunt diferențe de ordin material, dar mi se pare că dor mai puțin decât cele de ordin spiritual. De atitudine, de interes, de mândrie. Nimic nu mâhnește mai mult ca facilitățile disponibile… dar care dintr-un motiv absurd, sau de mult timp nerezolvat, nu pot fi folosite. Nepăsarea doare. Nu ne pasă și nu e treaba noastră. Sau lipsa unei mândrii ce ține mai mult de o demnitate personală firească, decât de un egocentrism ignorant. Politețea, respectul, atenția sunt ca niște haine scumpe pe care te repezi să mi le furi, când de fapt, sunt ale tale. Stau pe tine. Uneori, diferențele de mentalitate și de educație dor mai mult decât orice altceva.

Plecată fiind, ce ai descoperit la reacția străinilor, atunci când le povesteai de România? Cum arată România din sufletul tău? Dar Iașul?

A fost surprinzător să descopăr cât de cunoscută e România pentru numele Comaneci și Dracula. Amândouă foarte vechi, de altfel… dar memorabile, fără doar și poate. Nu știu cât credit putem da României pentru ele, totuși. Limba română pare un condiment preferat, iar numele sportivilor români care ajung în topurile internaționale, fac, verificat, România cunoscută la nivel mondial. Mâncarea este favorita. România din sufletul meu arată ca o imagine care se decolorează. Iașul… încă nu-l văd.

Ce te face să crezi în voluntariat?

Îmi bazez credința pe experiența proprie.

Realizat de Corina Giurgia