Maria Balabaș | Scaunul din metrou (50)

Se închid uşile. Încerc să mă strecor înspre mijlocul vagonului, unde bănuiesc o atmosferă mai rarefiată. Dintr-o dată, aud sunet de chitară. Mă mir, cântăreţii de metrou sunt o specie aproape dispărută.

Cântecul, la început timid, capătă intensitate. Îl reperez şi pe artist – e un băiat negricios şi zâmbitor, probabil are peste 30 de ani. De unul dintre cuiele de acordaj are atârnat un pahar pentru bani.

Cântă „...and I feel good”. Mă caut de bani prin toate buzunarele. În afară de două monezi mici nu găsesc nimic. I le dau şi pe-acelea. În spatele meu, un băiat are aceleaşi gesturi ca mine, caută bani în fiecare colţ al rucsacului şi hainelor. Nu găseşte.

Cântăreţul îi zice în continuare o Mas que nada. Mă emoţionează prezenţa lui naivă în vagonul acela plin de oameni ocupaţi. După două staţii, când se termină şi cântecul, băiatul cu chitara se opreşte din cântat şi se pregăteşte să coboare. Nimeni nu s-a mişcat de pe scaun, nimeni n-a avut nicio reacţie la cântecul lui.

Dintr-o dată, băiatul din spatele meu strigă: „Aveţi să-mi daţi un leu? Daţi-mi mie un leu dacă nu vreţi să-i daţi lui! Nu am bani la mine, dar vreau să-i dau un leu omului!” Vocea lui suna hotărâtă şi aproape violent în amorţeala aceea matinală.

Pasagerii au reacţionat, s-au strâns doi lei pentru cântăreţ şi câteva zâmbete. Când s-au deschis uşile, şi cântăreţul şi salvatorul lui au coborât. Le-am mulţumit, în gând, ambilor.