Interviu cu Cristina Nemerovschi: „Oamenii îi detestă pe cei care le scutură prejudecățile”

Dacă ați găsit deja prin oraș noul număr al revistei noastre, atunci știți că la finalul interviului cu Cristina Nemerovschi vă invitam pe site pentru a citi o variantă mai extinsă a discuției cu ea.

 

Câte cărți ai scris până acum, ai depășit douăzeci? Și câte ai tradus, de vreme ce în ultima perioadă te regăsim și pe lista traducătorilor editurii Herg Benet?

Încă nu am ajuns la douăzeci, am doar cincisprezece publicate până acum. Bine, mai am câteva aproape terminate, dar încă nepublicate, fiindcă au venit altele tare din spate și „le-au luat fața”. Nu public ceva de care nu sunt 110 la sută mulțumită sau în care nu mă regăsesc, ceva în care n-am pus tot ce aveam de spus. Și cred că e o strategie bună, în felul ăsta am reușit să nu mă dezic de niciun roman apărut – asta cu renegarea e oarecum o modă printre scriitori, eu nu i-am căzut pradă. Dimpotrivă, când e nevoie să mai recitesc pasaje din ele, o fac cu bucurie, curiozitate și emoția întâlnirii cu cineva pe care nu l-ai mai văzut de o vreme.

Am tradus patru romane din engleză și mai am în lucru două, ar trebui să fie publicate în primăvara asta. Și încă vreo două pentru toamna viitoare!

Ce îți place cel mai mult să faci, să scrii tu sau să traduci? Diferă satisfacția resimțită când conținutul îți aparține față de bucuria unei traduceri reușite?

Categoric, să scriu. Am nevoie de libertatea de a fi total stăpână pe poveste, de a îmi da frâu liber inconștientului și în același timp de a lăsa și subiectul să zburde liber. Dacă trece o perioadă mai lungă fără acea libertate, simt că lumea mea devine mai lipsită de culoare și mai sufocantă.

Când traduc, mă enervez uneori când observ moduri numeroase în care aș putea perfecționa cartea, dar totuși n-o poți schimba complet, căci nu ar mai semăna cu originalul. E o activitate plăcută cu toate astea, este și o relaxare de care eu aveam nevoie, după tot consumul psihic de a scrie atât de mult. Te învață să ai răbdare.

Da, e foarte diferită bucuria de la final. Scrisul este o călătorie cu final imprevizibil – poate să-ți iasă ce ți-ai propus, poate să nu, în timp ce să traduci e mai mult o probă de rezistență – te uiți la câte pagini mai ai și simți că parcă nu vei termina niciodată. Dar finalul e acolo, nu-ți oferă surprize. Ține mai mult de disciplină, de migală.

Bine, pentru cine scrie foarte repede, cum e cazul meu, e ușor frustrant să te gândești că în cele patru luni în care ai tradus munca altcuiva, dacă ai fi petrecut același număr de ore la calculator, tu ai fi scris... nu știu, vreo opt cărți?

Ai lansat fiecare dintre cărțile tale la Brașov, unele dintre ele au referiri la Brașov sau acțiune care se petrece aici, dacă ne referim la drumul făcut de Vicky spre București. Ce te leagă atât de mult de acest oraș?

Da, e un oraș care îmi place foarte mult! Cred că și pentru mine, la fel ca pentru Vicky, reprezintă cumva libertatea, pentru că îl asociez cu adolescența în care fugeam de acasă și mergeam la munte. Sigur că nu doar asta – pe lângă faptul că este un oraș tare frumos, mă bucură enorm că am la voi mulți cititori. Mi s-a întâmplat să merg pe străzile din Brașov și câteva adolescente să strige în urma mea: „Băăăi, e scriitoarea mea preferată!”. Și cred dintotdeauna că e minunat să te duci tu acolo unde te vor cititorii. În plus, aveți librării faine, mereu m-am simțit chiar răsfățată aici.

Ești una dintre scriitoarele contemporane cu adevărat controversate. Cum te descurci cu părțile negative care vin la pachet cu notorietatea?

E destul de descurajant că în România bârfa e la loc de cinste; înainte să debutez, nici nu-mi putea trece prin minte că există ființe care judecă o carte fără s-o fi citit, sau pe un scriitor doar dintr-o postare pe Facebook, uneori nici atât. Mi-a luat ceva ani și resurse inepuizabile de sarcasm, pe care le-am împărțit cu dărnicie în stânga și în dreapta, pentru a-mi da seama cât de bine e să ignori, până la urmă, tot ce nu este important, tot ce nu are vreun fundament. Să ții cont doar de părerile cititorilor. După zeci de amenințări cu moartea primite, în perioada în care ceva scris de mine a fost subiect la BAC, am ajuns chiar să înțeleg că e un algoritm după care funcționează românul și pe care nu-l poți schimba niciodată: dacă ești înjurat, înseamnă că ești bun în ce faci. Mediocrii sunt mereu trecuți cu vederea, pentru că ei nu reprezintă o amenințare pentru nimeni.

Această controversă de care vorbeam este stârnită și de temele cărților tale, unele încă tabu la noi, dar am observat că și modul în care te îmbraci poate fi motiv de scandal sau acuzații. Cum e viața unui artist rocker într-o societate mai degrabă conservatoare din acest punct de vedere?

Nu doar modul în care te îmbraci, ba chiar și dimensiunea ochilor din dotare. Mi-a reproșat o doamnă la un moment dat că nu pot fi de încredere ca autoare, întrucât am „ochii mari, precum copiii”. Bine, scris agramat, nu așa.

Înainte să scriu cărțile, îmi plăcea foarte mult să provoc prin felul în care mă îmbrăcam sau prin felul în care mă comportam în public. Mă amuza teribil și nicio reacție „oripilată” nu era pusă la suflet. După ce au apărut însă și romanele, lucrurile s-au mai schimbat. Una e să vină o bătrână la tine în autobuz și să te certe că porți cranii la gât – râzi, scoți limba și îți vezi de treabă. Cu totul altceva e să vină o persoană crizată și să-ți hărțuiască fanii, să le spună că nu ar trebui să citească așa ceva, sau chiar să le distrugă exemplarele (s-a întâmplat și asta). Desigur că atunci tinzi să-ți ieși din pepeni.

În România, viața oricărui artist autentic e dificilă, nu doar a celor mai rebeli. Publicul larg crede că literatura se reduce la Cățeluș cu părul creț, că muzica e doar un refren cântat de Inna... Și dacă vrei să lupți cu aceste clișee, trebuie să te înarmezi cu multă voință. Oamenii îi detestă pe cei care le scutură prejudecățile.

Ce ai momentan în pregătire, pe ce te-ai concentrat în ultima perioadă? Mai degrabă traduceri sau „Răzvrătiții” cu care ne amăgești de ceva vreme deja?

Mai degrabă traduceri, pentru că ajută editurii munca mea, așa că o fac cu bucurie. Cred că merită să-mi rup din timpul de scris și să pun umărul la o muncă din ale cărei rezultate vor beneficia și alți autori autohtoni, la un moment dat, pentru că ăsta este adevărul: cărțile străine se vând mai bine, iar un buget mai mare al editurii poate ajuta la publicarea și promovarea autorilor români, în final. Dar, cum prind câte o jumătate de oră liberă, scriu la “Răzvrătiții”, într-adevăr. Și la “Cronicile fetei lup”, un mistery dark și romantic care va continua “Ultima vrăjitoare din Transilvania”. I-am promis lui Alex Voicescu, editorul meu, că voi scrie și o carte de filosofie, este și ea în plan pentru anul acesta.

Cum sunt cititorii tăi, dacă ar fi să facem un studiu sociologic în această privință? Tineri ori în vârstă? Din ce medii provin și cum dau ei de tine?

Sunt foarte diverși. Am o grămadă de adolescenți, dar și oameni între două vârste, și bunici. E minunat lucrul acesta, că se regăsesc cu toții în scrisul meu. În ultima vreme, mă mai opresc pe stradă pentru câte un autograf doamne cu copii mici sau domni pensionari, este o uimire de fiecare dată cum de au dat de mine – în general, există câte o poveste savuroasă legată de cum mi-au descoperit cărțile. Am și familii în care sunt citită de trei generații – fiica, mama, bunica și străbunica.

Mediile sunt și ele diverse: de la profesori universitari la cântărețe pop, de la actori la make-up artiști, de la directori de șantier naval la medici psihiatri. În general, mă citesc oameni vii, oameni care vor să simtă cât mai mult.

Care e cea mai frumoasă experiență avută cu un cititor, căruia poate i-ai schimbat viața?

Sunt foarte, foarte multe. Printre cele mai frumoase rămân cele ale unor cupluri care s-au cunoscut și s-au căsătorit datorită cărților mele, ale unor adolescenți care au renunțat la gândurile sinucigașe și au înțeles că viața e ceva ce-ți oferă și surprize, ale celor care s-au împăcat cu oamenii apropiați datorită romanelor mele. Cea mai recentă experiență emoționantă a fost a unei mame care a cumpărat tot ce am scris eu pentru fetița ei de un anișor și câteva luni, cu autograf, ca să le aibă în biblioteca ei când va fi mare.

Dacă nu ai fi scriitor, ce ai fi și ce ai face?

Eu nu cred foarte mult în profesii, cred mai degrabă în esența fiecăruia din noi. Nu cred că ne definește atât de mult ce lucrăm cinci zile pe săptămână. Sigur, când meseria ta se suprapune pe o pasiune, e o situație specială și frumoasă, dar chiar și așa eu nu am fost genul de adolescent care să-și spună că vrea să fie scriitor. Nici acum nu pun mare preț pe eticheta asta. Îmi place să scriu, să creez povești despre care simt că numai eu le-aș putea spune și să le las să atingă sufletele cititorilor – asta e infinit mai important decât a fi numit scriitor. Nu prea știu ce aș fi făcut altceva, cu siguranță aș fi îmbrățișat tot o îndeletnicire care să-mi permită să mă exprim și să-mi ofere o oarecare libertate. Dacă n-aș fi fost scriitoarea Cristina Nemerovschi, aș fi fost cu siguranță tot Cristina Nemerovschi.