Paul Dicu | Un credit pe termen lung (I)

Am să vă spun o poveste. Acum multă vreme, am avut un nepot minunat. Un frumos ca-n poveste, multiplu campion de scrimă. Într-o zi, se antrena pe planșă cu prietenul lui cel mai bun.

În mijlocul antrenamentului, spada prietenului lui s-a rupt și a intrat vreo 20 de centimetri în plămânul nepotului meu, prin singurul loc descusut din costum, o gaura de vreo 6-7 centimetri. A murit câteva ore mai târziu, la spital. Avea 24 de ani.

Sportul e un credit pe termen lung. Nu-ți dă libertate, așa cum spun sforăitoarele mesaje motivaționale. În orice caz, nu acea libertate dezlânată pe care unii dintre noi am vrea-o. Dimpotrivă, te leagă. Îți cere timp, resurse, bani.

Faci antrenament la 6 dimineața sau la 2 noaptea pentru că n-ai când, altfel. Îți cere bani, pentru că dacă ești deștept acum, bagi bani în echipament și antrenament, nu în doctori, mai târziu. Îți poate lua multe dintre cele pe care le ai pe lângă tine. Un prieten, care se supără că ai preferat o cursă, în loc să te duci la nunta lui.

O iubită, care nu te mai suportă să pleci de lângă ea, ca să faci o tură lungă, de weekend. Uneori mai iei în cap și câte o sticlă de suc, aruncată dintr-o mașină, când alergi pe șosea. Sute de provocări și de întrebări la care trebuie să gasești răspunsuri potrivite, pentru că, altfel, n-ai avea ce să explici. (va urma)