Balcanul | În vizite gastronomice (IV) Sultan Mehmet

S E R E F E!

“Lahmacun-ul… În natura lui este un contrast între carnea destul de grasă și gustoasă de oaie și pătrunjelul și lămâia care se adaugă peste lipia garnisită.”

Servus,

Am vizitat de curând la cină un local deschis de ceva vreme în zona Brașovului Vechi, pe strada Avram Iancu 66. Opțiunea a devenit foarte accesibilă în momentul în care ne-am gândit că nu vrem să alegem pentru cină un restaurant cu specific de pasta, pizza sau tradițional românesc, iar excluzând aceste categorii opțiunile sunt reduse în orașul de sub Tâmpa. Știam de ceva vreme de restaurantul Sultan Mehmet, l-am vizitat de câteva ori, am comandat mâncare chiar și pentru acasă și a fost mai tot timpul o alegere bună.

Cam toate orașele din vestul Europei au belșug de gastronomie etnică, de la nativi chinezi până la africani și brazilieni nu numai dispuși, dar chiar bucuroși să îți împărtășească în forme autentice din merindele meleagurilor lor natale. Cum noi suntem în Uniune, dar în același timp aspirăm către deprinderile vesticilor, e foarte probabil ca și pofta străinilor să își demonstreze abilitățile culinare să fie, de asemenea, în faza de aspirație pentru mare parte din ei. Iată că, totuși, apropierea de vecinii noștri din Balcani, turcii, a înlesnit popularitatea kebabului ca preparat de street-food adesea iubit și consumat la noi, iar din această pasiune sădită în memoria colectivă de gust probabil gastronomia turcă a devenit abordabilă și prietenoasă preferințelor românilor.

Am intrat în restaurant, totul fiind prezentat într-o notă informală, accentul și interesul fiind puse pe mâncare. Spicuind meniul am regăsit, pe lângă o listă de băuturi răcoritoare și alcoolice clasică, ceai turcesc, Türk çayı, iaurtul răcoritor ayran, berea turcească Efes, mastica Yeni Raki, pe care le-am ales să mă bucur de ele. Ultima din listă este un tip de băutură alcoolică foarte populară în Balcani, des întâlnită din Iran și Turcia până în Franța, incluzând Bulgaria, Grecia, Macedonia, dar și Italia, și este denumită pastis, arak, sambuca, aragh sagi, ouzo, raki, mastika, după limba poporului care o produce. Este, cu mici alte variații, un distilat din struguri cu aromă de anason. În mod tradițional, Yeni Raki se bea cu gheață și apă foarte rece, o diluție prin care conținutul paharului se albește datorită uleiurilor esențiale din anason dispensate în apa, astfel căpătând porecla amuzantă de „laptele leilor”. Rețeta se bucură de succes în prima parte a mesei, în cazul aperitivelor denumite „meze” în bucătăria turcească, preparate care sunt menite să însoțească popularul aperitiv raki. Astfel, nu am ezitat și am ales o porție de hummus, un bulgur, o supă de linte și un lahmacun.

Așteptând preparatele, am avut timp să privesc și să ascult în jur. Impresia generală pe care mi-a creat-o modul în care este amenajat și exploatat interiorul este că aș fi mai degrabă în Dobrogea litorală ori poate chiar mai în est, spre Turcia, în cel mai natural mod posibil. Să nu vă așteptați la vreun caravanserai luxos, părerea mea este că aici este mai degrabă despre mâncare, popular, dar mai mult despre mâncare. Muzica ambientală este și ea turcească, probabil cea la modă acum în țara care se întinde pe două continente. Personalul este preponderent atent, în permanență amabil și cu bună dispoziție, toate adaptate atmosferei din local. Am tras concluzia că totul este alcătuit pentru a ne bucura de Turcia fără prea multe etichete și rafinament excesiv, ci doar pur și simplu.

Nu după mult timp de la comandă am primit supa, bulgurul, hummus-ul, lahmacun-un și lipia comandate. Supa de linte, Mercimek Çorbası, mi s-a părut excelentă, cu o textură prietenoasă și sățioasă, semi-pasată, aș zice 80%, cu un miros dulce și amplu, condimentată cu pulbiber și stropită de mine generos cu lămâie. Am mâncat la resturante turcești în România sau chiar la ei în țară, la restaurante libaneze de la noi, mărturisesc, este o supă foarte reușită.

Bulgur-ul, un fel de pilaf, dar de grâu, cu adaos de ardei și/sau roșii, considerat „cartea de vizită” a fiecărui bucătar turc, a avut un gust fin, o textură proaspătă, bine și nu mult gătit, mirosul amintind de pilaful sârbesc și gustul fiind echilibrat, de sinteză.

Lahmacun-ul, un fel de pizza turcească, cunoscută și ca pizza armenească, mi-a plăcut foarte mult. În natura lui este un contrast între carnea destul de grasă, dar gustoasă de oaie, și pătrunjelul și lămâia care se adaugă peste lipia garnisită. Aluatul subțire și elastic îmbracă frumos acest preparat și constituie un aperitiv cald impresionant. Probabil un praf de sare în plus ar fi satisfăcut cea mai atentă papilă, însă solnițele ne-au fost întotdeauna la îndemână pe masă, fie ele cu sare, piper și chiar pulbiber, o măcinătură grosieră de ardei moderat iute, condiment preparat din ardei, soiul aleppo, originară din orașul cu același nume din Siria, foarte îndrăgită în gastronomia turcă.

Hummus-ul a fost bogat condimentat, particular echilibrat, cu o textură fină și miros care duce cu gândul la nuci. Probabil un strop în plus de tahini, de pastă de susan, ar fi emulsionat aperitivul perfect. Am apreciat în mod special lipia proaspătă „lavas”, preparată din aluat nedospit, foarte subțire și crocantă fără a fi uscată, cu care am întins curajos în toate aperitivele comandate, astfel cunoscând și împrietenindu-ne mai bine cu preparatele și maniera originală de a fi mâncate.

Aș putea să spun că piesa de rezistență a cinei am regăsit-o în felul principal, în Adana kebab, un fel de mic gigant, în două porții, dar cu alte condimente, integral din carne și grasime de coadă de miel/berbec și ardei roșu. Tradițional, se propune alături de ardei și roșie coapte, salată de ceapă și sumac atinsă cu lămâie și ulei alături de lipia lavas, exact cum am și primit porția de Adana kebab. Probabil să fi fost printre cele mai reușite preparate de oaie pe care le-am mâncat vreodată.

La desert am ales kunefe, un desert cu inima de brânză îmbrăcat într-un corp de tăiței fini de aluat însiropați agresiv în zahăr. Preparatul este finalizat prin gătirea la temperatură înaltă astfel încât brânza din mijloc să se topească și să devină elastică, iar în același timp suprafața din tăiței să devină crocantă.

 

Am digerat toate preparatele cu un ceai turcesc care mi-a fost servit într-un păhărel de sticlă cu toartă. Un amic turc mi-a explicat la un moment dat că ceaiul poate fi acru dacă este păstrat prea mult timp în samovar, chiar și diluat cum se cuvine. Ceaiul pe care l-am primit a fost proaspăt și bun.

Prețurile sunt decente, un aperitiv plecând de la cca. 8 lei/porție, o băutură răcoritoare cam tot pe acolo, iar felul principal este între 20 și 35 de lei/porție, raportat la calitatea și abordarea ingredientelor consider că este o clasificare corectă, în avantajul consumatorului.

Mi-ar plăcea să ne întâlnim cu din ce în ce mai multe identități culinare corect și sincer exprimate la noi în oraș. Consider că zona culinară balcanică are foarte mult de oferit și demonstrat mai ales în fața unor abordări mult mai populare și prea des întâlnite în forme voalate, greșit abordate și propuse.

Nu foarte des, însă cu plăcere mă bucur de preparatele restaurantului Sultan Mehmet, o oază culinar orientală din Brașovul Vechi în care ne sunt împărtașite cu drag și iscusință din tainele bucătăriei turcești, într-un cadru prietenos și fără prea mult pretenții.

Öptüm,

B A L C A N U L 
colindă cu foarte mare drag cârciumile din Brașov, dar și din restul regiunii balcanice. Rămâne sub anonimat pentru siguranța lui personală și a preparatelor de care se bucură.

 

FELURI DE MÂNCARE

1**

2**

 Supa de linte

8/10

8/10

 Bulgur

7,5/10

8/10

 Lahmacun

9,5/10

9,5/10

 Hummus

8,5/10

7,5/10

 Adana kebab

9/10

9,5/10

 Kunefe

8/10

8/10

 

** (1) - PREZENTARE

** (2) - COMPLEXITATEA ÎN ELABORARE