Daniel Sandu | Interviu

Daniel Sandu este copilul teribil al cinematografiei românești de astăzi. Promite pentru că transmite, pentru că face o sală de peste 800 de spectatori să rămână la întrebări și răspunsuri, pe care le trece cu aplauze la scenă prea-deschisă. Foarte deschisă este pista pe care a pornit, una a sincerității, a experienței personale, cu care și-a schimbat la un moment din viață privirea și atenția. Acum, atenția regizorului se îndreaptă către filmul care nu arată cu degetul, ci către filmul care are o mână de dat cu societatea de ieri și de mâine. Pentru că pe cea de astăzi o trăim din plin. Daniel Sandu va reveni la Iași, la Serile Filmului Românesc, pentru a doua oară. De această dată, evenimentul dedicat filmului câștigător a Marelui Premiu GOPO 2018 și a altor opt premii GOPO, va fi în centrul Cinefiliei cu o distribuție cu totul aparte. Scenariul se scrie deja.

Privind în trecutul foarte recent, cel în care ai adus în fața noastră „Un pas în urma serafimilor”, ce admiri cel mai mult?
Nu știu dacă admir ceva, dar mă bucur că filmul a stârnit dezbateri, discuții pro și contra. Scopul unui film, printre altele, e acela de a scoate la iveală părerile împărțite ale celor care îl văd. Opiniile oamenilor sunt o reflexie a gândurilor, a valorilor lor, iar mulți dintre oameni luptă pentru ceea ce gândesc ei, mai rămâne de văzut dacă ceea ce gândesc e și corect sau greșit.

Dacă ai personifica filmul, cu toate reacțiile pe care le-a produs până acum, cu ce ar semănă, în ce s-ar transforma?
Cu o furtună cu grindină. A făcut ceva gălăgie, a spart câteva geamuri, a culcat la pământ câteva culturi agricole, metaforic vorbind. Acum se înseninează. Dar prognoza pe termen lung arată că se formează un ciclon la orizont (zâmbește).
Cum îl vezi pe Dumnezeu?
Este una dintre puținele întrebări al căror răspuns îl păstrez pentru mine. Dar vă pot spune că răspunsul e într-o continuă formare.
Nu cred că divinitatea evaluează numărul de mătănii pe care le faci sau de câte ori înconjori biserica în genunchi sau cu lumânări aprinse în mână.
Crezi că există Paradisul? Cum ar arăta?
Sper că există, încă nu sunt foarte convins.
Am putea asocia filmul tău cu un botez, cu o schimbare a unei părți din tine sau a venit altfel spre tine?
Poate cu un botez cinematografic. Un nou tip de a povesti, de a spune, sub formă filmică. La bază sunt un povestitor, care până nu demult povestea în cuvinte rostite, apoi în cuvinte scrise, ulterior în imagini de scurtă durată, iar acum, pentru prima oară, în imagini de lungă durată. Mi se pare minunat că am avut șansa ca primul meu film să fie despre cei mai frumoși ani ai mei, despre o perioadă când mergeam spre un cu totul alt drum.
Ce crezi că este cel mai greu în credința religioasă astăzi?
Să disociezi credința de religie și de biserică. Să disociezi credința de obiceiuri, tradiții și superstiții. Nu să le elimini pe vreuna dar să le poți diferenția. Dacă le împletești, trebuie să fie doar o opțiune conștientă a ta. Credința, dacă există, este în sufletul și în conștiința oamenilor, nu în clădiri și obiceiuri. Nu cred că divinitatea evaluează numărul de mătănii pe care le faci sau de câte ori înconjori biserica în genunchi sau cu lumânări aprinse în mână. Nu cred că în asta constă esența. Mai degrabă cred că evaluează de câte ori tolerezi lucruri și de câte ori interzici lucruri.
Ce ne împiedică să fim buni?
Nimic. Nimic nu ne împiedică. Doar că nu vrem. Spunem că vrem dar în realitate nu prea vrem. Dacă înainte de a face orice gest, orice acțiune, ne-am pune puțin în locul celor din jurul nostrum, asupra cărora se vor răsfrânge efectele acțiunilor noastre, poate că am fi mai buni. Dar nu o prea facem. Și nu o spun cu dezamăgire ci cu resemnare. Ăștia suntem, atâta putem.
Și îți pot da și exemple pe care le vezi la tot pasul: orice șofer care aruncă gunoaiele pe geamul mașinii, ca să nu își murdărească mașina proprie, dar căruia nu-i pasă că pe acolo circulă și alți semeni. Sau toți acei credincioși virtuoși care merg la slujba de Înviere (și nu numai), iar în timpul citirii Evangheliei fac orice altceva ce NU are legatură cu motivul ideal pentru care au venit acolo: vorbesc la telefoane, vorbesc între ei despre orice altceva, mai puțin de cele sfinte, vorbesc despre toate nimicurile, vorbesc pur și simplu, fără să le pese de cei din jur, care poate au venit acolo pentru altceva, nu ca să-i audă pe ei. Dar când e vorba să-i obligăm pe alții să trăiască cum credem noi că trebuie ei să trăiască sau să gândească cum gândim noi, brusc suntem foarte activi.
Ce ne împiedică să fim mai buni? Printre multe altele, EDUCAȚIA (o temelie a faptelor bune).
Cum se traduce bunătatea în cuvintele tale?
Toleranță. Generozitate. Mai putine negații decât afirmații în propoziții.
Revii la Iași, la Serile Filmului Românesc, cu „Un pas în urma serafimilor”. Cum te ajută aceste întâlniri cu publicul de festival? Este ceva diferit față de lansările filmului?
Privesc fiecare proiecție ca pe o lansare, ca pe o premieră. Cei mai mulți dintre spectatori văd filmul încă pentru prima oară. După mine, filmul ar trebui difuzat în toate liceele și toate facultățile și universitățile din țară. Oamenii ar trebui să-l vadă ca să înțeleagă mai multe despre lucrurile pe care cred că le cunosc și care le influențează valorile.
Povestește-ne despre cele mai noi provocări regizorale la care lucrezi.
Pregătim ceva nou și spectaculos vizual si emoțional. Vrem să oferim publicului o experiență de rollercoaster cinematografic. Iar pentru asta ne străduim cât putem noi să facem lucrurile să iasă bine. Iar dacă vor ieși bine... ne vom revedea din nou în cinematografe cu zâmbetul pe buze și cu popcornul în brațe.

Corina GIURGIA