Mihail Vakulovski | Copacul magic din faţa ta

Cînd am plecat la Tabăra de Literatură din Sîngeorz-Băi (ceva de vis, nu vă povestesc ca să nu vă ofticaţi că aşa ceva Braşovul n-o să pupe niciodată sau, cum se zice la noi în sat – aici o să se-ntîmple ceva de genu’ cînd o să fluiere aricii pe casă), copacul magic din faţa ferestrei noastre abia înmugurise.


Scuză-mă, a zis Nick cînd a fost ultima oară pe la noi, sînt vrăjit de copac, a spus, nu pot să-mi iau ochii şi gîndul de la el, e incredibil, n-am mai întîlnit aşa ceva!


Iar acum, cînd m-am întors sub Tîmpa, are frunzuliţe roşii şi în lumina razelor de soare e aproape cum îl văzuse Nick. Eu stau cu spatele la fereastră cînd am treabă, altfel risc să păţesc precum Nick. Toată ziua am aşteptat ca babele şi moşii – de pe banca adusă în faţa blocului de socru-meu cînd încă nu-mi era socru – să se care odată ca să-i pot face o poză copacului.


Cam tot timpul am aparatul foto la mine, dar uneori nu pot fotografia chestii (cum să tragi în poză două bătrînele care discută în faţa unei „coşcogeamite mascara”?). Atunci „pozele” alea devin poezii (sau, iată, editoriale). Soarele a picat după Tîmpa. În faţa blocului – un copac, o bancă, nişte bătrîni care se uită în gol, se uită aiurea, fiecare la filmul său.