Paul Vinicius | Halouri & Holograme (71)

Când îți pică (tâgâdâm, tâgâdâm) cu tronc o gagică, lași baletul de-o parte. Dar nu numai baletul, ci și toate gândurile pe care le aveai prin cap, inclusiv cultura dobândită.

În locul lor, cât îți este craniul de mare, nu mai e decât ea, singurică, dansând lasciv, în acel vacuum. Și mai că-ți vine să intri și tu înăuntrul capului tău. Ei, de-abia acum începe greutatea. # La început s-au stricat de râs pe seama mea. Ce talent și-a mai tras și ăsta, hehe! Asta, până când valurile au prins a se hârjoni, nestingherite, peste punte.

Atunci, dintr-o dată, m-am pomenit într-un început de respect. Mă salutau de parcă începuseră să mă vadă. Și dacă păream a nu-i fi auzit, mă salutau de câte două, trei, patru ori. Vremea și oceanul se făcuseră din ce în ce mai turbate. Toate scârțâiau de jur-împrejur. La un moment dat, căpitanul s-a răstit la ei: Ia aduceți-mi-l băi pe ăla, Prietenul Șobolanului! Și m-au adus. Ascultă, măi... Șobo… că nici nu știu cum te cheamă... Scuză-mă, că-s cam pilit... E-adevărat că voi veți părăsi primii corabia? # Dacă românul are o capacitate în plus față de toate celelalte nații, desigur este asta: în toată stupoarea, în tragedia cea mai cruntă, întunecată și adâncă, la care nici măcar elenii n-au avut acces, el se apucă să râdă. Dar nu așa, oricum. El râde ca un vulcan care acoperă cu cocolino o întreagă țară. Abia pe urmă se vaită.