Despre emoții, fără cogniție | Alexandra Maftei

Există definiții sofisticate, profunde și revoluționare pe alocuri, ale diferitelor emoții ce ne colorează existența. Putem formula ipoteze și cercetări sofisticate despre modul în care simțim și cauzalitatea din spatele emoțiilor, însă atunci când suntem în ipostaze generate de concretul problematic (de cele mai multe ori), intervine faptul de a alege: emoție sau cogniție?

Putem să raționăm atunci când emoția e cu adevărat autentică? Întorcându-ne la predecesori consacrați în teoretizarea relației dintre cele două, alegem să acceptăm teoria ce ne satisface aici și acum? Platon considera că rațiunea ar putea și ar trebui  să conducă; Hume credea că rațiunea este supusă pasiunii, și de cele mai multe ori concretul ne demonstrează că acesta din urmă are dreptate. Poziția mai echilibrată îi revine lui Jefferson, a cărui inimă îndrăgostită ceartă mintea rațională, argumentând că morala e prea importantă pentru fericirea omului spre a fi lăsată în seama incertelor ecuații ale minții, ea fiind întemeiată pe sentimente, și nu pe știință, militând, totuși, pentru independența celor două.

Oricare ar fi povestea în care zbori aici și acum¸ ghidată de emoție, cogniție sau ambele deopotrivă, amintește-ți că echilibrul, deși dificil pe alocuri, poate să te ajute să aterizezi, la final, cu fuselajul intact. Măcar la suprafață.