De câte vorbe „tradiționale” n-am râs de-a lungul vieții mele! Dacă la câțiva ani distanță de acel 30 care mă sperie pot spune asta, îmi dau seama câte alte situații de tipul ”never say never” voi mai întâlni, asta luând în calcul speranța de viață medie pentru un om cu caracteristicile și background-ul meu, cu tot ce ține de sănătate, mediu, genetică și stropul de noroc care taie statisticile și le strică mereu!
Abia recent mi-am dat seama că tot ce spun doamnele aranjate prin interviuri prețioase, despre viață și oameni și moarte și revelații, poate nu e chiar atât de clișeic și gol, ci mai degrabă clișeic și adevărat. Căci dacă e să te uiți în DEX, cele două nu se exclud reciproc. Iar ce e repetat excesiv nu e musai rău. Nu ne tot spun religiile, de mii de ani, să devenim mai buni? Cu toate acestea, o facem?
Regăsirea copilului din interior nu ține, cum credeam când eram mică-mică, de faptul că ai un alt tu ascuns în interior, fotografic înghețat pe la vârsta de 2-3 ani. Iar dacă reușești să dai de el la maturitate și-l lași să iasă la suprafață, aia e, nimeni nu se mai înțelege cu tine cât trăiești, că ești, vai de mine, imatur!
Să regăsești puerilul din tine poate că înseamnă, de fapt, să identifici zburdălnicia aceea ca a unui Urs Aerodinamic, disponibilitatea de a fi zvăpăiat chiar și-atunci când îți vine să-ți iei concediu de câteva luni pe care să le dormi, din cauza oboselii – deja cronice – de om matur, sau și atunci când vrei să dai skip și cancel facturilor, ratelor, impozitelor și altor nenorociri a căror prezență înseamnă că – felicitări! – te-ai maturizat.
Să redevii copil de 1 iunie e o banalitate și e cumva trist; să redevii așa pe termen lung, dacă nu cumva ești, e idealul. Să fii relaxat, lipsit de complexe, lipsit de privirea aceea fixă care precedă încruntarea care, din păcate, e o constantă de pe la 25 de ani încolo, abia acela este țelul.
Și sună imposibil, și pare imposibil. Dar ce nu se simte așa atunci când ești mic?
