Mihai Vakulovski | Tata mă citeşte şi după moarte

 

 

De cînd a murit tata, îl simt uneori în mine, mă trezesc cucerit subit de el, care face ce are chef el, ce i-ar fi plăcut lui să i se întîmple. Cel mai crunt e cînd – mai ales la un pahar de vin de care îi place lui – începe să-i ironizeze pe cei dragi mie, de lîngă mine.

Îi ajung cîteva cuvinte sau expresii ca să te jignească în ultimul hal şi să te supere pentru totdeauna, e un maestru fără egal şi nu prea am cum să-l fac să se potolească. Pînă să mă reîntorc în trupul meu, el deja aruncă săgeţile otrăvite şi-şi satisface pofta de răutăţi.

Dar cel mai tare îi place să stea în spatele meu cînd scriu la laptop, mai ales cînd scriu ceva autobiografic, ce-a trăit şi el; mi-a zis că atunci se încarcă cu energie, e viu, trăieşte, e – în acelaşi timp – şi unde scriu eu, şi acasă, în casa copilăriei mele, cînd s-a simţit cel mai în putere, cel mai împăcat cu sine, cel mai în largul lui.

Mi-a promis că, dacă scriu o poVeste pornind de la copilăria mea, n-o să-mi mai jignească oamenii dragi de aici încolo… Cu condiţia să nu mă cenzurez şi să nu-l iau în seamă, doar să-i poVestesc nişte amintiri din copilărie. „Dar deja scriu aşa ceva, tată”. „Totul, aproape tot despre tata”? „Şi aceea, dar am în vedere Footoaparatul”. „Da? Mi-nu-nat! Deschide-o, s-o văd şi eu, şi mai gîndeşte-te la titlu”.