Loving Vincent mi-a atras atenția din clipa în care a apărut (în cinema din 13 aprilie), iar explicația pentru fascinația mea legată de tot ce ține de subiectul Vincent Van Gogh datează de niște ani buni. În timpul facultății am găsit cartea Bucuria vieții (care-mi place mult mai mult cum sună în original, Lust for Life) într-un anticariat, iar pe ea am dat ultimii bani dintr-o bursă care trebuia să-mi asigure întreaga existență. Pun totul și pe seama contextului uneori, dar alteori sunt convinsă că aceea este cea mai bună carte pe care am citit-o vreodată. Acum, la egalitate și tot pe primul loc, aș pune și O viață măruntă și Tetralogia napolitană a Elenei Ferrante.
Prin urmare, Loving Vincent era musai de văzut, iar acum îndemn pe oricine e măcar puțin pasionat de artă sau de caracteristicile vieții de artist în general să meargă să-l vadă. Cu o ușoară tentă de polițist, de vreme ce acțiunea filmului are loc la un an de la moartea marelui pictor și constă, în mare parte, într-un voiaj continuu al unui personaj care întreabă pe oricine îi iese în cale despre condițiile existenței și ale dispariției lui Van Gogh, filmul este o operă de artă în sine.
Peste 125 de pictori contemporani au lucrat la acest film, care este primul din lume realizat exclusiv din picturi, iar povestea prezentată e reconstituită după corespondența dintre Vincent și Theo, fratele acestuia. Cum spuneam, niște lecturi suplimentare ar fi indicate, to grab the bigger picture: cel puțin Bucuria vieții și Dragă Theo.
Este ușor obositor, având în vedere că imaginile par a se picta mereu și mereu în fața ochilor spectatorului, dar este atât de bine realizat, încât îmi doresc din toată inima să-l revăd cât mai curând și să mai văd astfel de proiecte cinematografice duse la bun sfârșit. Nu mi s-a părut deloc monoton (permiteți puțină superioritate, cu scuzele de rigoare: dacă știi câte ceva despre pictor, vei pricepe mult mai mult decât dacă te duci tabula rasa și aștepți împușcături și explozii).
Sigur, eu am plâns la… cam toate scenele, cei câțiva tineri de vârsta mea din sală au ronțăit non-stop popcorn, au băut suc acidulat cu zgomot, au tot înfipt degetele în paharul rămas gol, făcând sunete care să-i mai scoată din plictiseală, iar la final, spre ieșire, au declarat cu dramatism și afectare că au pierdut timp prețios din viețile lor. Ce pot spune e că și eu am pierdut, cum pierdem cu toții în fiecare secundă de uitat în gol sau crănțănit popcorn, dar că am câștigat mult mai mult prin vizionarea filmului perfect pentru mine în perioada aceasta. Mergeți să vedeți Cu drag, Van Gogh!
Anca Zaharia,
scriitor și traducător; redactor-șef la Zile și Nopți Brașov
(articol publicat inițial pe Cinemap, aici)
