”Claxonul 2.0” de Marian Coman

Nu știu când am auzit ultima oară un claxon care să atenționeze asupra unui pericol. Este un instrument ce și-a pierdut funcția pentru care a fost creat. E adevărat, și-a menținut rolul de avertizor, doar că acum semnalează alte lucruri. E un semnal care se raportează la ce se întâmplă în interiorul mașini, cu șoferul.


Este, bineînțeles, "claxonul clasic" care ne indică starea de epuizare nervoasă a conducătorului. El este rezultatul apăsării continue, timp de câteva secunde. Sunetul nu face decât să indice nivelul de nervi a celui care îl emite și să-l crească pe al celor care îl aud. Singurul pericol pe care îl indică este cel al unor eventuale înjurături.


Este apoi "claxonul de întâlnire", care are drept scop atragerea atenției cunoscuților asupra faptului că ști să conduci. Este scurt, înțepat și însoțit de zâmbetul pe care șoferul îl aruncă pietonului.


"Claxonul de agățare" este direcționat de șoferi către pietonii de gen feminin. Și acesta indică ceva despre cel din mașină: nivelul său de infantilism.


"Claxonul de nuntă" ar trebui să semnalizeze bucuria celor care alcătuiesc alaiul. Nu o face.


Ultimul apărut în peisaj este "claxonul de protest". În principiu, este un sunet emis de cei care nu au chef să se mobilizeze, dar știu că ar fi trebuit să o facă. Este singura formă de claxonare care este primită cu încântare de mediul în care a fost eliberat.