Povestea domniței Marina și a basarabeanului necunoscut

O carte plină de emoția amintirilor, scrisă cu nostalgia unor vremuri pierdute, cu un puternic simț jurnalistic este cea semnată de Tatiana Niculescu-Bran, despre generația pierdută a Basarabiei interbelice și generația Pink Floyd a României comuniste.

„Povestea domniței Marina și a basarabeanului necunoscut” este o incursiune fulminantă în istorii de grup, istorii colective și istorii personale. Toate întâmplările, trăirile, neîmplinirile, amintirile și grațiile sufletelor se întâlnesc pe niște acorduri speciale: muzica lui Dimitrie Cantemir. Ca în poveștile cu un fir de magie, noul se încolăcește de vechi, trecutul se leagă de speranța care vine, iar portretele oamenilor capătă nuanțele unei lumi uitate de viteză și banalitate. Totul capătă timpul potrivit, totul se redimensionează într-un special al întâmplării pe care îl poți vedea doar prin lentila dragostei, care se vrea vindecată singură prin faptul că are răbdare și se lasă trăită.

Cum ar fi să ai o locuință dedicată exclusiv amintirilor, una dedicată exclusiv dragostei și una dedicată singurătății? Prin proza plină de farmec a Tatianei Niculescu-Bran ne dăm seama că, până la urmă, nimic nu este mai înălțător decât să-ți imaginezi că poți avea toate acestea ca pe niște spații de refugiu din cotidian. Cartea te lasă să te miri, să-i vorbești și să descoperi partea din tine care rezonează cel mai bine cu un personaj sau cu acțiunile acestuia. Toate capitolele poartă titluri cu verb puternic, plin de nostalgie, scrise la un trecut vibrant, care exprimă toată dorința și speranța vie  povestitoarei. Așa cum „ușa s-a deschis pe neașteptate” la începutul cărții, tot așa „carnea de curcan se topea în gură” la finalul acesteia.

Imprevizibilul face deliciul lecturii, iar scriitoarea are grijă să nu lase prea mare spațiu de ezitare pentru cel care vine spre volum ca spre o nouă surpriză literară, după ce vor fi citit deja „Spovedanie la Tanacu” sau „Cartea judecătorilor”.

Corina Giurgia