Paul Dicu | Minaretul bizar

 

 

Urcăm pe scări șerpuitoare, ca într-un minaret bizar. Suntem înconjurați de pereți circulari, fără ferestre, urmăm acest melc al scărilor, sperând că undeva, sus, vom găsi o deschidere, ceva, să putem respira liber. De fapt, nici nu știu dacă vrem asta neapărat, dacă-mi aduc aminte câte case cu geamuri inuman de mici găsim peste tot. Unul dintre lucrurile care mă strâng de gât sunt geamurile mici la o casă, mă sufoc.

Călcăm încet pe fiecare treaptă, scările devin din ce în ce mai înguste, pereții din ce în ce mai aproape, n-avem în cap decât vârful minaretului, care nu mai vine odată. Ne amintim străzi în nopți de vară, pe care mergem cu capul plecat, preocupați, temători. Ne e teamă să-i mai spunem unei femei că e frumoasă, azi doar nebunii mai fac asta. Ne e teamă când cineva ne spune „uite, a ieșit soarele”, precis vrea ceva de la noi. Am scris odată un haiku despre un bărbat care stă singur la o masă, într-o cârciumă, și hrănește o pisică sfioasă.

Am fost întrebat cine sunt eu, bărbatul sau pisica. Am spus că sunt cârciuma. De ani de zile vorbesc cu Capitanu’ să facem o cârciumă cu o masă, unde să gatim noi, iar clienții să nu plătească decât dacă le-a plăcut. Poate-o să gătim pe barcă, în mijlocul mării. Pentru oameni care nu se tem să spună femeii că e frumoasă, pentru bărbații care nu se tem să urce scări. Urcăm pe scări șerpuitoare, ca într-un minaret bizar.