La Muzeul de Artă Braşov poate fi văzută o expoziţie mai puţin obişnuită, dar foarte interesantă, măcar ca idee. E vorba de o expoziţie a unei personalităţi cunoscute pentru altceva decît pictura, de aici originalitatea şi interesul de care spuneam. Se numeşte „Marin Sorescu, pictorul” şi e organizată în colaborare cu Muzeul de Artă Craiova.
La vernisajul de astăzi au participat şi Florin Rogneanu, directorul Muzeului de Artă Craiova, şi Ion Sorescu, reprezentantul Fundaţiei „Marin Sorescu” – dar mai interesant e că e fratele mai mic al scriitorului Marin Sorescu. Din partea Muzeului de Artă Braşov a vorbit Arpad Bartha, directorul instituţiei, iar din partea filialei US Bv – preşedintele Doru Munteanu. Domnul Arpad Bartha a povestit în general despre pictura lui Marin Sorescu, dar şi despre expoziţia aceasta, amintind că prima expoziţie a scriitorului a avut loc exact în muzeul în care ne aflăm, Muzeul de Artă Braşov (1989). Florin Rogneanu şi-a amintit despre prietenia lui Marin Sorescu cu pictorii olteni, Doru Munteanu a citat mult din poezia lui Marin Sorescu, rememorînd unele întîlniri cu poetul, iar Ion Sorescu a povestit mai multe întîmplări din viaţa fratelui său celebru care, spune el, scria cu dreapta şi picta cu stînga, uneori în acelaşi timp. „Am două mîini şi le pun la muncă pe amîndouă”, a zis odată Marin Sorescu, în cerdacul casei din satul natal, cînd picta cu mîna stîngă şi în acelaşi timp scria o poezie cu dreapta, fiind convins că aceste două hobby-uri ale sale se completează. Dacă ne gîndim că în acest timp mai făcea şi observaţii atît de memorabile, comunicînd cu frate-so, aproape că-l depăşeşte pe Napoleon, care făcea 4 chestii concomitent… Aceste amintiri ale lui Ion Sorescu au fost cele mai interesante şi ar fi fost perfect dacă nu s-ar fi aventurat să recite poezele de-ale sale („Sunt şi eu poet!”) – tradiţionaliste, cu rimă îmbrăţişată şi foarte naive.
Expoziţia de pictură „Marin Sorescu, pictorul” are două mari teme – autoportretele (cam fără număr) şi păsările (restul). Foarte, foarte multe păsări, în mişcare, ceea ce nu-i deloc uşor să realizezi – să prinzi mişcarea, şi foarte multe portrete şi autoportrete (statice) – cu mustaţă, portret, autoportret ş.a.m.d. – de tot, 60 de lucrări care provin din colecţia Fundaţiei „Marin Sorescu”.
O expoziţie care trebuie vizitată neapărat de admiratorii scriitorului Marin Sorescu, dar şi de elevii care-i studiază opera literară. Expoziţia poate fi văzută la Braşov pînă pe 1 iulie 2012.
Expoziţie de pictură „Marin Sorescu, pictorul”
Muzeul de Artă Braşov
(B-dul. Eroilor nr. 21)
(PS: Părerea lui Marin Sorescu despre pictură: „Pasiunile noastre îşi au sursa în copilărie şi ne urmăresc, apoi – în rafale, sau c-o intensitate egală – toată viaţa. Desenam pentru că îmi plăcea conturul lucrurilor şi odată am întârziat mult lângă un zugrav din Vâlcea, care picta o troiţă, pentru fântâna „slobozită” de curând. Visam să ajung şi eu ca acel meşter, să mi se dea pe mână o troiţă, pentru răstignire. Nu pot uita mirosul de uleiuri şi luciul culorilor proaspete pe lemnul geluit. N-am avut timp să mă fac pictor, dar nici nu m-am lăsat de tot – iarăşi din lipsă de timp. Am rămas cu nostalgia muzeelor, cu nevoia contemplării marilor maeştri, bucuria studiului – o bucurie în sine, „albă”, în timp ce mâna a continuat totuşi să dea ocol lucrurilor. A desenat pentru ea în neştire şi cumva pe furiş, încercând să fure o esenţă a obiectelor care nu încape în denumirea lor.
Poezia din cuvinte nu se vede, în timp ce aceea aşternută pe pânză te izbeşte cu concreteţea ei şi e ca o durere imediată. Am prieteni pictori în toată lumea, zăbovesc prin atelierele lor, ne facem reciproc vreun portret brusc (avantajul fiind al meu, avantaj primire) şi mă simt la îndemână în acest univers paralel.
O meserie trebuie învăţată şi uitată de mai multe ori, până dai de tine, în ea, reflectat precum copacul în nervurile frunzei. Uit şi învăţ cu aceeaşi frenezie, continuu, şi n-aş putea spune acum dacă, în cadrul acestor rame, am reuşit să pun mai multă învăţătură decât uitare; dacă nu cumva acestea tocmai se cumpănesc – sau se dezechilibrează pentru o altă alcătuire, pe care va trebui s-o găsesc. Ceea ce aş putea mărturisi, cu ocazia acestui debut (al unuia târşit, de altfel, prin multe alte debuturi) este bucuria copilărească a întâlnirii c-o materie care trebuia să fie a mea – (mi-ar plăcea să cred că nu mi-a scăpat definitiv) – şi largul în care mă simt, uneori, în osteneala complimentară a culorii”).
