Nu există două ceşti de cafea identice în amintirea unui om sau cel puţin în a mea. Nu are legătură cu gustul, cu marca sau cu cafeneaua în care se serveşte, ci e vorba de amintirile, mereu altfel, strânse în jurul cafelei. Primele momente în care am învăţat că o cafea se bea în tihnă, povestind, râzând au fost în facultate.
Atunci ne strângeam toţi unde era mai ieftin, cafeaua era bună pentru că de fapt gustul nici nu prea conta. Vorbeam despre ce mai publica pe atunci Academia Caţavencu, ne exprimam ura pentru câte un profesor prea sever, pe care în taină îl admiram sau printre ceştile aburinde se înfiripa câte o poveste de dragoste.
Atunci cafeaua avea un gust curat şi dulce. Apoi, în sesiune, cănile uriaşe lăsau cercuri inestetice pe foile de curs şi pe birouri. Dar nu ne plângeam, căci atunci cafeaua avea parcă gust tare şi proaspăt.
Apoi am început lucrul majoritatea foştilor studenţi şi cafeaua nu se mai savura fără ţigară. Un grup de ziarişti, aplecaţi deasupra unei mese pe care stăteau cuminţi câteva ceşti de cafea, în care toţi toarnă lapte şi zahăr.
Cafeaua însoţeşte acum poveşti legate de reportaje pentru următoarea ediţie sau rata la bancă rămasă neplătită şi copii şi concediu. E bună şi cafea adultului responsabil, pentru că are gust de lapte. Timpul trece, amintirile adunate la o cafea sporesc, probabil încă vreo douătrei decenii, până când medicul o să îţi interzică să mai consumi din motive foarte serioase.
Şi o să te trezeşti dimineaţa, o să iei un pumn de boabe dintr-o pungă cu cafea nemăcinată, o să pui boabele într-o ceaşcă şi o să savurezi aroma boabelor mici şi negre, rememorând vremurile în care cafeaua era poveste, pentru că avea gust…
