Tectonica norilor

Tectonica norilor nu este un text oarecare. Deşi Rivera propune spaţii de reprezentare aparent convenţionale - sufragerie sau staţie de autobuz -, timpul face salturi ca-n matematicile superioare, în spirală infinită, iar personajele trăiesc în realitatea lor interioară pe care o exprimă într-un discurs hipnotic, invitând la explorarea unei lumi proprii, în care elementele reale punctează visul, ca o scurtă trezire; apoi recad în spaţiu-timp, ca într-un continuum.

Pentru cel care doreşte să definească o logică a unui story, după regulile convenţionale ale dramaturgiei, Tectonica norilor are acţiuni bine definite (autostop în ploaie- banal, nu?), surpriză (întoarcerea fratelui plecat în război), dezvoltare (personajele încep acţiunea tinere, sfârşesc în bătrâneţe, Celestina naşte etc). Însă definitorie pentru structura piesei este dezvoltarea în planuri - cel exterior, conţinând repere ale realităţii imediate, şi cel interior, în care detenta se realizează prin intermediul monoloagelor. Căci sunt o sumedenie de monoloage în piesa lui Rivera; dialogul este folosit de autor pentru a fixa o situaţie, dar "carnea" personajelor nu se reliefează din acţiuni, ci mai mult din introspecţie, povestire şi didascalii. Câte-o replică indică oprirea timpului, respectiv a ceasurilor pe care, fără nicio explicaţie, Anibal de Luna le are expuse în casa lui artizanală; apoi cronologia se declanşează peste ani de zile, sfârşind cu pierderea memoriei, deci cu ignorarea timpului peste care stăpâneşte, misterios, Celestina del Sol.

Femeia Del Sol şi fraţii de la Luna se întâlnesc fără a se întâlni vreodată, asemenea soarelui şi lunii. Ea: angelică, infantilă, etern gravidă, aşadar inaccesibilă, flămândă de sex, versată în emoţii şi expertă în dragoste, părăsită şi în căutarea bărbatului care-a însămânţat-o, e o forţă a naturii, un personaj arhetipal, magic. Bărbaţii, mult mai concreţi, mai neajutoraţi, constructori de case şi dornici de familii, sfârşesc pierduţi în timpul prin care ea navighează indiferent, nonşalant. Iar Timpul, personajul principal al piesei, zguduie lumea, într-o tectonică îndepărtată, mereu schimbătoare, asemenea norilor, vizibili, dar de neatins de la suprafaţa concretă a realităţii terestre.