Am recitit de curând „Cronica vieții mele – Bob Dylan”. O carte excepțională, iar fanii lui Dylan n-au voie s-o rateze. Pe parcursul volumului, Dylan pomenește de diferiți artiști ai vremii și de piese care i-au influențat cariera, iar eu m-am horărât să-l recitesc folosind de data asta, ca și fundal sonor, piesele pe care el le-a pomenit. A vorbit de Woody Guthrie și de piesa „Pretty Boy Floyd”. Ascultând muzica și citindu-l, parcă stăteam lângă el și Guthrie la spitalul din New Jersey unde Woody era internat. A pomenit de marele chitarist Duane Eddy, care a făcut un album instrumental cu piesele lui Dylan. Ei bine, aveam senzația că sunt atât de aproape de ei, că le simțeam până și răsuflarea.
În capitolul despre producția albumului „Oh Mercy”, și ascultând piesele în ordinea pomenirii lor în carte, cu descrierea sentimentelor, a frustrărilor și a experimentelor pe care le-a trăit în studio, am descoperit multe nuanțe pe care nu le sesizasem niciodată până atunci. Parcă era un disc pe care-l ascultam pentru prima oară. Am redescoperit senzaționalul solo de saxofon de la finalul „Where Teardrops Fall”. Mai multe vă las pe voi să descoperiți. Eu nu m-am ridicat încă de la masa unde beau cu Bob Dylan o bere și facem împreună niște mici retușuri la „Political World”. Împreună cu Daniel Lanois, desigur.
Adi Munteanu,
Îi place să trăiască în dictatură. Dictatura bunului-simț. Ar interzice scuipatul pe stradă și ar pune jazz-ul în difuzoare în școli. Ar scoate ediție în limba română „Charlie Hebdo” și i-ar oferi cetățenia lui Mick Jagger, pe care l-ar primi și în chirie.
