Maria Balabaș | Scaunul din metrou (54)

Un alt muzicant s-a suit în metrou deunăzi. Avea un acordeon. L-a deschis, l-a aşezat pe piept, a tras un prim acord de încălzire. A început un cântec. În câteva secunde a venit la el un bodyguard.

L-a oprit. I-a spus „şefule, îmi pare rău, astea sunt regulile, n-ai voie să cânţi aici.” Bărbatul a încercat să-l convingă, să-l lase să cânte măcar o staţie. Bodyguardul a fost de neînduplecat.

„Închide acordeonul, nici un sunet în plus, acum.” Bărbatul s-a conformat. Acordeonul a rămas mut, burduful lui a primit o capsă. L-a dat jos de pe umeri. Bodyguardul a plecat, făcându-şi tura obişnuită prin interiorul vagonului. Bărbatul s-a luat după el ca o umbră amuţită. Bărbatul s-a aşezat pe un scaun şi urmărirea a încetat.

Când să cobor din metrou, l-am văzut pe bodyguard întorcându-se la el, i-a spus ceva, ceva ce l-a făcut pe muzicant să se ridice de pe scaun rapid. A coborât din metrou în staţia aceea. Uşile s-au închis, el a rămas năuc, în faţa lor. Apoi a început să meargă în sus şi-n jos pe peron, la fel cum făcuse mai devreme bodyguardul.

Peronul gol devenise locul lui pe care-l avea de protejat, de urmărit. Muzica rămăsese închisă de o capsă, în interiorul acordeonului şi al lui.