Paul Dicu | Saburau (I)

Cred că acum e cel mai bun moment să scriu despre un subiect de mult în analiză, respectiv despre abandonul unei gărzi de corp.

Mă refer aici la o gardă de corp autentică, nu la masculoși (nu e o greșeală) cu creierul mucegăit de relaxare. Acel abandon al sinelui, al chiar ființei proprii, în beneficiul unui om pe care-l apără, și căruia, într-un mod sublim de ciudat, i se dăruiește.

Un om pe care, de cele mai multe ori, nici nu-l cunoaște prea bine. Sunt unul dintre cei mai norocoși oameni din lume, am trăit momente și-am cunoscut oameni care m-au hrănit și mi-au dat viață, mă bucur de cele mai multe lucruri din jurul meu, poate chiar și de cele mai mizerabile, tocmai pentru că astea mă ridică.

Scriu cu aceeași sete care m-a făcut să apăr oameni pe care nu-i cunoșteam, dar despre care credeam că au dreptul, și ei, ca și alții, la viață.

La fel, atunci când scriu, simt același abandon care mă naște de fiecare dată când apăr un om. Acea renunțare la propriul corp, la instinctul propriu de conservare, la nevoia proprie de-a respira, pentru ca el să poată respira în siguranță.

Mi-am întrebat studenții acum câțiva ani ce cred ei că-i trebuie unui om pentru a fi o bună gardă de corp. Am primit diverse răspunsuri, dar nici unul nu era ce așteptam eu. Și-n seara aceea a trebuit să vorbesc despre abandon. (va urma)