Paul Vinicius | Halouri & Holograme (59)

Străbăteam lungi și întortocheate coridoare pline cu uși. Și pe stânga, și pe dreapta. Aveam o problemă importantă și, neștiind exact biroul unde mi-aș fi putut-o rezolva, ciocăneam la fiecare, salutam și întrebam.

În mai toate acele încăperi, dacă nu cumva le găseam goale, dădeam peste câte-o secretară ori vreun funcționar, inexpresivi, care fie crănțăneau semințe, fie jucau ping-pong. Sau ambele. În primă instanță se holbau la mine, vădit deranjați că-i tulburasem din lucru.

Apoi mă luau din scurt: Ia zi, turnean. Iar eu, ce era să fac? Repetam după ei: turnean. Uneori se dumireau din prima, apoi înălțau din umeri și-și continuau treaba, lăsându-mă-n ceață. Alții însă mă obligau să repet mai multe cuvinte până să mă privească ca pe un gândac de bucătărie și să mă concedieze din viața lor.

Până să mi se acrească, fără a fi rezolvat ceva, am tot fost pus să repetat cuvinte precum lăbeală, zdrâmbei, mizdric, ciomohârlă, rofătaie, fumbăț, bichereală, glăbjeală, manglă, samahonț și multe altele care mi s-au zăpăcit în minte.

Și atunci m-am dat de trei ori peste cap și m-am prefăcut într-un cetățean imberb, am coborât la parter și am dat să ies din clădire. Portarul însă, zărindu-mi pleoșteala, mi-a tăiat calea: După cum arăți... Punem pariu că nu ești din Teleorman? Te-am simțit io, după accent, de cum intrași. Și s-a făcut cioburi mari de râs. Iar eu m-am trezit.