Domnule Florin ŞERBAN, filmul dvs. „Eu cînd vreau să fluier, fluier" are la bază o piesă de teatru a Andreei Vălean cu acelaşi nume. Nu v-a tentat să-i schimbaţi titlul în varianta cinematografică? Ce variante de titlu aţi mai avut?
Ba da, a existat tentația asta. Au fost şi încercări numeroase, întinse pe două luni şi sute de variante. Adevărul e că, oricât ne-am străduit, nu am reușit să găsim altul mai bun.
Cum aţi ales actorii? Ce relaţie aveţi cu tinerii actori care joacă atît de bine în filmul dvs.?
A fost un casting îndelungat pentru rolul lui Silviu şi al Anei. Şapte luni de casting, apoi încă patru de probe şi teste. Cu deținuții a fost mai firesc cumva. Ei îşi joacă propriile roluri şi i-am luat pe aceia care erau serioși, talentați, cu o personalitate suficient de puternică să fie ei înșiși în faţa camerei.
Cînd aţi gîndit scenele de umilinţă maximă aţi sperat să iasă chiar atît de dure? Un regizor care gîndeşte astfel de scene se bucură că au ieşit profi & veridice sau are şi trăiri „umane", de spectator, să zic aşa?
Când se întâmplă şi simți că iese, indiferent că e repetiție, probă sau filmare, te bucuri ca regizor şi omul dispare. Simți că iese, vrei mai mult, ţipi: „loveşte-l mai tare!". Apoi dai „Stop!" şi anunţi încă o dublă dacă nu a fost bine sau dacă simţi că se poate mai mult şi mai bine, sau mergi la actori, le mulţumeşti şi treci la următorul cadru. E multă adrenalină, multă emoţie, iar omul dispare. Omul reapare la montaj; atunci se întâmplă ce pomeneşti tu, atunci aş vrea să mă ridic şi să îi dau două palme celui care îl loveşte, atunci doare.
„Eu cînd vreau să fluier, fluier" are şi un site fain - http://vreausafluier.ro /. Cît de important este internetul pentru promovarea culturii?
Extrem de important. De fapt, cred că s-a ajuns deja la momentul în care dacă nu exişti pe internet, de fapt nu exişti.
Brasov