de HEFE
De cele mai multe ori, atunci când sunt întrebat dacă am mai descoperit ceva muzică românească de calitate, trebuie să mă gândesc puțin înainte de a răspunde. Însă în cazul trupei cu care am făcut acest interviu răspunsul a venit imediat. Da, vă recomand trupa Cardinal. Au deja un EP, au și un album și mă bucur tare că vă pot face și vouă cunoștință cu ei.
Care este, în câteva cuvinte, istoria trupei Cardinal?
La început, în 2015, repetam deasupra unei săli de fitness la câteva minute de plajă în Constanța. La scurt timp după, am înregistrat un demo de două melodii, cântând ca trio până în Octombrie 2015, când Marko s-a alăturat trupei și formula a fost completă.
La ce ar trebui să se aștepte cineva care nu știe despre ce e virab atunci când intră la un concert Cardinal?
Ar trebui să se aștepte la multe stiluri combinate venind din partea a patru băieți tineri care ascultă foarte multă muzică.
Care a fost prima piesă compusă de voi și care a fost momentul în care v-ați dat seama că există potențial ca trupa „să facă treabă”?
„Doombringers” a fost prima melodie Cardinal pe care am scris-o. Un moment important a fost după primul concert în București, când un public numeros, străin nouă, și-a arătat interesul și era curios de ceea ce vom face în viitor.
Povestește-mi despre EP-ul „Noisehead”… Consideri că piesa „Doombringers” este cea mai reprezentativă de pe acest EP, având în vedere faptul că a fost și prima cu videoclip?
EP-ul „Noisehead” a fost esențial pentru noi, toți având 17 ani, trezindu-ne brusc pe drumul către București, unde am aterizat într-o casă veche din zona Aviatorilor, unde era improvizat un mic studio. Fiind în liceu, a trebuit să înregistrăm cele șapte melodii în doar două zile, sub îndrumările tânărului producător și technician Cătălin Lungu, și să plecăm în miezul nopții de duminică pentru a ajunge la ore luni dimineața.
Fiind prima piesă pe care am scris-o, „Doombringers” este, cumva, esența EP-ului, fiind și cea care obține cele mai bune reacții în concerte. Clipul pentru această piesă a fost filmat cu două camere VHS în iarna anului 2016
Acum un an ați lansat primul LP, „Disappearer”, și ați menționat că sunt „10 tracks of 10 very different faces”. Puteți dezvolta puțin această afirmatie? Și spune-mi și câteva cuvinte despre fiecare piesă a albumului, te rog!,
Motivul pentru care melodiile de pe album sună diferit este datorat faptului că noi nu ne-am propus niciodată să urmăm un stil anume. Pur și simplu, ceea ce asculta fiecare în momentul respectiv ieșea în evidență în sala de repetiții (pe atunci ne amenajaserăm sala noastră, de data aceasta dedesubtul sălii de fitness.
Explicația profundă ar fi că ne aflam într-o stare de tranziție, finalul adolescenței, apropierea momentului în care trebuia să luăm viața în propriile mâini, de-acolo și numele de Disappearer. „Vultures Take Them Out”, prima melodie, este exact trecerea de la Noisehead către explorarea mai amplă a muzicii total distorsionate. „Not From Around”, ca și predecesoarea ei, „The Outsider”, sunt înstrăinarea de normalitate pe un riff catchy. „Moessa” e un experiment muzical, cu schimbări multiple de măsură, ce introduce următoarea melodie de pe album, și totodată preferata noastră. Prin „Calliope” am încercat să ducem totul la următorul nivel față de EP, o melodie unde trăirea de a crea se exprimă clar, iar instrumentele cu atât mai bine. „Airless Daytime” e o gură de aer pe album, contrar titlului, unde versurile trimit spre neîncrederea în afișarea prefăcută a oamenilor, unde schimbările abrupte de instrumentație se aseamănă cu contrastele din viața interioară de zi cu zi. „Noisehead” separă cele două jumătăți de pe „Disappearer”, fiind o explozie politică ce se rezumă simplu la conținului versurilor. „Hadrian’s Wall” este povestea unei execuții. Pentru „Tollund Man” inspirația a venit din partea Omului Din Tollund, una dintre cele mai vechi mumii păstrate în stare naturală, adorată pentru secretele ce le ascundea. „Green Cast Iron Dream” antropomorfizează o bucată de fier care, prin procesul de coroziune, nu va deveni niciodată inferioară, ci doar se va transforma în ceva nou. Ultima piesă, „Disappearer Reprise”, revine asupra tuturor melodiilor de pe album într-o manieră calmă, dar lasă ascultătorul într-o tensiune familiară.
Acum, la un an distanță, ați vrea să schimbați ceva la acest album?
Revenind asupra lui cu urechi noi, găsim câteva inconsistențe în execuție, deși la nivel compozițional, pentru momentul creării lui, simțim că este ideal pentru noi.
Care sunt principalele influențe, de unde unde vine inspirația? Care este procesul creativ din spatele pieselor Cardinal?
În trupa Cardinal influențele se schimbă foarte des, atât „Noisehead” cât și „Disappearer” reflectându-se în tot felul de stiluri diverse, deși câțiva artiști sunt mereu menționați în sala de repetiții: Totorro, Queens Of The Stone Age, Tame Impala, Mars Red Sky și King Gizzard & The Lizard Wizard. Inspirația vine din toate momentele când ne găsim singuri, fără restul membrilor, în prezența unui album sau luând parte la un moment care ne deschide ochii. Ideile vin şi încercăm să le punem pe instrument sau pe foaie. Partea grea e să nu le uiţi până la repetiţie. Procesul creativ e, în general, format din trei etape: unul dintre noi patru vine cu o idee, ceilalți își pun amprenta asupra ei și, în final, adăugarea versurilor și definirea mesajului.
Atunci când sunteți împreună pe drum ce muzică se ascultă?
Aici e necesar să-l menționăm pe șoferul nostru de turneu și foarte bun prieten, Akan, care și-a scos la înaintare pe cei 2.600 de kilometri CD-urile cu indie și pop punk şi ne-a mai scos din zona de confort. Când cablul AUX e în mâinile noastre, ne rezumăm la a pune melodii care să-i inspire pe ceilalți membri, dar și mult synthwave, heavy metal și lăutărească balcanică.
De ce cântați atât de rar?
Din August 2017 până acum nu am mai putut cânta, deoarece Victor (voce, bass) a fost plecat la studii la Cornell University în New York, iar Marko (chitară) la University Of West London, UK. În afara acestei perioade, ținând cont de liceu, BAC și admitere, am cântat cât de des am putut, frecvența concertelor culminând cu turneul din iulie – august 2017, ce a inclus 10 concerte în 10 zile, în România și Serbia.
Care este cel mai frumos lucru pe care l-ai auzit despre trupă?
La fiecare concert am auzit vorbe deosebit de frumoase din partea fanilor, mereu ne bucură aprecierea lor, dar la finalul zilei cel mai tare ne încântă susţinerea totală a părinţilor noştri.
Aveți un single nou, Minolta. Care e povestea lui?
Cu „Minolta” am încercat să scriem un nou fel de melodie Cardinal, e o trecere în noua etapă a experienței trupei, experiență datorată în mod direct separării noastre ca trupă în plin avânt creativ. Nu știm dacă va fi un pur single sau se va alătura mai multor melodii asemănătoare ei, dar cert este că va fi urmată de un material nou de studio care va trebui să ne surprindă în primul rând pe noi. „Minolta” este regăsirea a patru suflete, a patru buni prieteni, după ce au fost nevoiți să se împrăștie în colțuri diferite ale lumii.
Dacă ar fi să aveți propriul „Cardinal Fest”, ce trupe ați chema?
Un CardiFest ar presupune neapărat trei mari scene. O scenă pentru trupele apropiate nouă, care nu numai că ne-au ajutat la tot ce ține de concerte, producție, afișe, coperți de album, tricouri și morală – Bastos, Las Poftas, Methadone Skies, RoadkillSoda, Robin & The Backstabbers. A doua pentru trupele care ne-au influențat, după cum le-am menționat anterior. Ultima scenă e pentru artiștii pe care vrem să îi vedem live și care n-au nicio treabă cu nimic – Brockhampton, MGMT, Mac Demarco, Death Grips, Gary Numan, Perturbator, Frank Ocean, Satan’s Satyrs, Oh Sees, Chance The Rapper, IDLES și, evident, Fanfare Ciocîrlia.
Articol preluat din Revista SUNETE
