Anca Zaharia | Nu cât, ci cum te descurci fără tehnologie

Detest cu înflăcărare tehnologia. Mai rău de-atât detest doar dependența noastră de ea. Nu m-aș fi gândit să scriu asta dacă nu aș plănui, de câțiva ani deja, o izolare îndelungată care nu-mi iese, se pare, orice aș face.


Nici măcar nu îmi mai pun întrebarea „cât aș rezista fără tehnologie?”, pentru că știu că răspunsul ar fi undeva aproape de „foarte puțin”, ci mai degrabă „cum?”. Cum să faci să te desprinzi de telefon, de toate aplicațiile lui absolut necesare, și să mai funcționezi în niște limite decente, fără să întârzii la întâlnirea de la o adresă unde n-ai mai fost, de exemplu? Pur și simplu, nu reușesc să-mi dau seama cum se face să fii om fără un fir ori niște butoane atârnate de mâini, grele ca pietrele de moară legate de gât.


Unde vreau să ajung? La următoarea poveste amuzantă, care inițial m-a șocat, dar apoi am încercat să o privesc cu un ochi de pe la 1800. O prietenă trebuia să se vadă, undeva prin oraș, nu fusese încă stabilit, cu o tipă. Rămăsese să plece de acasă și să se audă apoi la telefon, să stabilească unde anume să ciocnească un pahar. Prietena mea și-a uitat acasă telefonul, și-a dat seama pe parcurs, dar a decis că nu se mai întoarce. „Mai bine mă duc în centru și iau la rând localurile unde ar putea fi tipa asta”. Zis și făcut și, ca să scurtez, una dintre ele și-a petrecut seara sunând de zeci de ori pe un telefon la care nu a răspuns nimeni, iar cealaltă a stat câte 10-15 minute în fiecare local din centrul Brașovului, sperând să dea de cea căutată. Nu a dat.