Recomandare de film | Predatorul

 


Au trecut 31 de ani de la originalul „Predator” (1987), regia John McTiernan, în care Arnold Schwarzenegger și grupul său de comando erau vânați în junglă de o creatură misterioasă. Filmul lui McTiernan este un clasic absolut, model de film de acțiune hibrid, îmbinat cu SF și elemente horror.


Au urmat un sequel („Predator 2”, regia Stephen Hopkins, 1990) și un triquel („Predators”, 2010, regia Nimrod Antal), care ignoră AvP-urile (cele două încercări de îmbinare cu franciza Alien / Alien Versus Predator).


Acum franciza Predator a ajuns pe mâinile lui Shane Black, talentat scenarist american, pionier în domeniul reinvenției filmului de acțiune: „Lethal Weapon / Arma mortală” (1987), „The Last Boy Scout / Ultimul samaritean” (1991), „The Long Kiss Goodnight / Sărutul lung al răzbunării” (1996). A debutat în regie cu „Kiss Kiss Bang Bang / Săruturi și focuri de armă” ( 2005) și ulterior a regizat partea a treia din aventurile eroului Marvel, „Iron Man” (2013) și thrillerul plin de umor „The Nice Guys” (2016). Ca actor a făcut parte din echipa „Predator” în 1987, unde fusese inițial cooptat să rescrie scenariul, deci nu întâmplător revine în universul Predator. Aici Black schimbă setting-ul lui preferat, Crăciunul pentru Halloween.


Scenariul, scris alături de Fred Dekker („The Monster Squad”), este plin de umor negru și obscenități, rostite de soldații nebuni (loonies), anti-eroii filmului (unul din ei, Thomas Jane, are Tourette!), ei sunt modelați după „The Dirty Dozen / Duzina de ticăloși” și chiar „Inglorius Bastards”. Boyd Holbrock („Logan”, serialul „Narcos”) este protagonistul Quinn McKenna, lunetist și tatăl puștiului austist Rory-Jacob Tremblay, de unde apar conotații de tip „Întîlniri de gradul 3”. Olivia Munn este o savantă plină de vână și testosteron, dar personajul ei este cel mai neverosimil.


Filmul este plin de acțiune, rapid și ultra-violent – Rated R, la noi NC15, nerecomandat minorilor sub 15 ani. Efectele sunt multe fizice, pline de pirotehnie și cascadorii – număram vreo 150 de cascadori pe generic. Are ceva din genul de acțiune din anii ‘80, din care de fapt se trage direct (48 de ore, și alte Walter Hill) cu sensibilitățile seriei B (Commando) și a replicilor amuzante și over the top, date în cele mai absurde situații. Temele muzicale ale lui Alan Silvestri, fără de care nu se poate imagina „Predatorul”, sunt acum reorchestrate de Henry Jackman (Kick Ass, Kingsman).


Inegal per total – se simte că au fost probleme de producție (actul 3 a fost refilmat), plus probleme de logică și continuitate, și cu lipsa unui star care să ducă în spate filmul (Benicio del Toro fusese inițial alesul, Holbrock aduce a Michael Paré în „Streets of Fire”), „Predatorul” 2018 duce mitologia francizei mai departe, dar te face să te întorci la Predatorul original și la vremea când 3D-ul era în imaginația spectatorului – bineînțeles că 3D-ul de aici e doar o conversie de postproducție!


 


Alin Ludu Dumbravă,
critic de film