Interviu | Andrei Crețulescu (regizor)

Regizorul Andrei Crețulescu a venit la Iași, alături de actorul Șerban Pavlu, la ediția a 9-a a Serilor Filmului Românesc. Au prezentat filmul lui Andrei, în care joacă Șerban Pavlu - Charleston. Sala a fost trezită de o emoție specială, ieșită din comun, pentru că filmul nu este deloc simplu.

Cum v-ați dat seama că vreți să lucrați în acest domeniu al filmului?

Cumva, cred că am știut-o dintotdeauna, numai că mi-am facut curaj mai târziu. M-am îndrăgostit de cinema când aveam vreo cinci-șase ani și conjunctura a facut ca abia prin 1995 să încep să scriu, pentru că îmi făcea plăcere pur și simplu, și unii oameni au zis: „Ia uite ce mișto scrie ăsta, hai să-l numim critic de film”. Și m-am numit critic de film, după aceea am mai scris până prin 2011 și un timp am fost producător la HBO, după aceea mi-am făcut compania mea de producție, cu Codruța împreună, am început să producem filme, am cumpărat un scenariu de scurtmetraj, am căutat un regizor să-l facă, n-a vrut nimeni, și l-am făcut eu.

Povestiți-mi o întâmplare amuzantă cu cineva cu care ați lucrat.

Pe mine mă amuză toți. E greu să aleg așa, aleatoriu, la noi pe platou sau oriunde am filma, e o constantă, singurul lucru care se mai schimbă e echipa tehnică, nu poți să lucrezi cu aceiași electricieni, ci întotdeauna cu cine e disponibil. Anul trecut am făcut un scurtmetraj și am rugat o echipă nouă, nu mai lucrasem cu niciunul, și-mi aduc aminte că am început filmarea la șapte dimineața și deodată la 11, ei se întrebau: „băi, dar când încep ăștia să facă filmul? Eu văd numai că râd ca proștii, nu-i nimeni încruntat, nu-i nimeni botos, nu-i nimeni isteric, nu se dă cu pumnul în masă, fac bancuri...” Și după asta s-au prins, „așa-s oamenii ăștia”, și-am văzut cum încep să zâmbească și ei, oamenii veniseră pregătiți pentru orice, și din nefericire, știm cu toții, e foarte greu să faci filme în unele condiții, lumea e obișnuită să fie atmosfera mai degrabă încărcată, să fie toată lumea pe alergătură, toată lumea stresată. Toți oamenii care vin, care n-au mai lucrat cu noi până acum au spus: „dacă vreți, noi mai venim”.

Ce v-a inspirat în ceea ce privește Charleston?

Practic, ideea filmului vine dintr-o frică de-a mea mai veche și care e la fel de actuală, frica de a-l pierde pe omul pe care-l iubești, și… e chiar o spaimă, și plecând de aici mi-am imaginat povestea asta, ușor absurdă, și care-i tristă și amuzantă în același timp, și m-am gândit cum ar fi să fac un film despre o femeie fără ca femeia aia să existe veritabil în film, adică mie mi se pare că o simți în fiecare cadru, o simți în replicile lor, o simți în obiecte, în atmosferă, dar ea nu e, ea dispare din film după două minute, și mi s-a părut, sigur, că e o chestie relativ dificilă, dar am o teorie: „dacă-i simplu n-are niciun farmec”.

Există vreo carte pe care v-ar plăcea s-o ecranizați?

Dacă îmi puneai întrebarea asta acum 25 de ani, m-aș fi bătut cu pumnii în piept că aș vrea să ecranizez Magicianul lui John Fowles. A fost deja ecranizat odată, e foarte greu, unul din cele mai dificile. Astăzi, dacă mă întrebi, sunt mai bătrân, mai înțelept, nu m-aș bate cu pumnii în piept, mi se pare o chestie foarte grea să te înhami să încerci să ecranizezi ceva, pe de altă parte, iarăși ar fi o provocare, fiindcă ar fi ceva ce n-am scris eu. Și uite, ironia sau neironia, șansa face să pregătesc chiar acum o carte care e scrisă de o prietenă de a mea foarte bună și să încerc să mă încumet să văd cum ar fi să transform cartea aia în produsul meu.

În ce măsură vă privește ce dorește audiența? E rolul dumneavoastră să aveți în vedere acest lucru?

Păi eu cred că de aici trebuie să pornești, asta e teoria mea și asta era teoria mea încă dinainte să visez că o sa fac cinema. Mi se pare că un om care nu pornește la drum dorindu-și ca filmul acela să ajungă pe un ecran și că o sală (sperăm, plină!) să vibreze la el, indiferent ce film este, daca nu pornește cu ideea asta în cap, nu e pe drumul pe care trebuie. Publicul este esențial, de acolo pornești și acolo ajungi. Tot ce se întâmplă extra: filmul tău ajunge la un festival, sa te plimbi, să te aplaude spectatori din Coreea de Sud, e minunat, îți face o plăcere nebună, nimic nu se compară cu senzația pe care o ai când vezi oameni mulți în sală.

 

Interviu realizat de Andreea Romina Solodchi

PR Voluntar Serile Filmului Românesc

www.festivalsfr.ro