Mihail Vakulovski | Gardul

Un om a avut o copilărie de rahat, iar cînd a crescut şi el mare, şi-a făcut mai întîi gard. Pămîntul – moştenit, iar gardul e exact cum a vrut el să fie: imens. Apoi a tot construit, poartă minusculă faţă de gardul ce-o acoperea, casa – şi ea mult mai mică decît gardul pe care a pus cuie să nu se aşeze pe el păsările, şi cioburi de sticlă – el ştie de ce, că gardul e atît de înalt, încît nu poate urca pe el nici cel mai gimnast hoţ din lume.

Şi, apoi, ce-ai putea fura de la ăsta? Gardul e extrem de înalt, dar poţi vedea printre scînduri – casa nu are ferestre. Dacă i-o fi spus taică-so că dacă nu intră soarele pe fereastră – intră doctorul pe uşă, omul nu l-a ascultat. Oricum, medicul nu prea are cum să intre pe uşă, pentru că omul cu gardul pîn-la cer are o poartă dublă, cu gratii, de care nu ai cum să treci, iar dacă, prin absurd, ai intra în curtea lui, și uşa e de fier, formată din trei părţi metalice, fiecare cu cîte trei lacăte.

N-a ajuns nimeni niciodată la omul foarte bolnav, pe care nu l-a văzut nimeni niciodată, iar dacă l-a zărit, n-a ştiut că e omul care se ascunde după gardul gardurilor care se vede şi din Cosmos, gardul de sub Tîmpa.