Paul Dicu | Respirarea lui Nichita Stănescu

 

 

Nichita se îneca în haiku. Scria haiku fără să aibă această intenție. Așa trăia el. Romeo Cătuneanu, prieten bun cu el, spunea că Nichita respira zen. În toată creația lui n-a făcut decât să trăiască într-o continuă bucurie, proprie haiku-ului. Acum ceva timp, la o reuniune pe teme de haiku ținută la Junimea în Iași, am fost întrebat ce este haiku-ul. Și-am rămas foarte surprins, fiindcă niciodată nu m-am întrebat asta. Habar n-aveam ce să le spun, știam doar că pe haiku nu-l scrii cu creierul. Este o tragere a unei lame din teacă fără a-ți pregăti acest lucru. Este o stare de fapt pură și simplă. Ia uite cum trăia Nichita starea asta, apropo:


„Într-un aprilie de neuitat, văzându-ne că ne sărutam cu vișinul și cu doi meri și chinuindu-se să înțeleagă ceva, fostul director al Palatului Mogoșoaia, tovarășul Vieru, om de 2.02 metri, minunat și plin de bunăcuviință, ne-a întrebat: dar ce faceți dvs. aici? - Învățăm lecția de sinucidere, a răspuns Nichita. Peste un minut terminăm. - Vă aștept! Acolo, în fundul livezii, au apărut doi iezi și doi miei. Veniți să-i vedeți. - Numai dacă sunt albi, am zis eu, prada tuturor superstițiilor. - Eu aș vrea să se întâmple și unul negru, a zis Nichita. Și s-a întâmplat, într-adevăr, să fie și unul negru. Nichita l-a sărutat pe bot și pe cercei."