Iulia Sidon | Ba tremur la cutremur

Am vorbit cu mama la telefon imediat după. Mi-a povestit că în `77 au ieșit în curte. Fratele meu, care avea doi ani pe atunci, i se prelingea mamei până la genunchi, iar ea îl ridica din nou la piept. Membrele și inima mamei mele se transformaseră în plastilină moale. O ascultam cum îmi povestea, după patruzeci și unu de ani, și râdeam, pentru că nu mi-o puteam deloc imagina pe mama ca pe o plastilină moale care-și scăpa pruncul până la genunchi, apoi se chinuia să-l ridice la loc. Asta preț de câteva minute care i-au părut nesfârșite. Mi-a spus că acum nu-i mai e frică și nu i se mai înmoaie picioarele. Își dă seama rapid ce e, se duce glonț sub tocul ușii și așteaptă. ”Ce-o vrea Dumnezeu, aia se întâmplă”.

În 27 octombrie 2004 eram la birou, în camera din casa copilăriei și scriam în jurnal. Era aproape miezul nopții, iar eu ascultam radioul. Pe vremea aceea nu aveam nici calculator, nici televizor, nici telefon cu aplicații care să mă pună în contact cu lumea întreagă. Foloseam tot pix negru cu gel și scriam tot caligrafic, fără să mă grăbesc. În camera din casa copilăriei mele dulapul cu geamuri și bibelouri începuse să scoată niște zgomote ciudate, iar caligrafia mea tremura pe foaie. Nu știam ce se întâmplă, dar vedeam că dulapul se mișcă stânga – dreapta, că lustra se clatină, că afară vuiește, iar centrul ființei mele își pierde rapid punctele de reper. Mama a ieșit calmă din camera ei și m-a chemat sub tocul ușii. A durat până ce pământul s-a potolit și ne-a lăsat răgazul de a respira adânc. Mie mi-a luat câteva zile. Cursul de psihiatrie pe care tocmai începusem să-l citesc pentru facultate nu mai părea deloc atât de străin și de ambiguu. Brusc, atacul de panică avea un corespondent în lumea (mea) reală.

Citesc informații pe site-ul nutremurlacutremur.ro și contrazic. Ba da, tremur la cutremur. Frica de a simți că pământul, acea forță densă de stabilitate, nu mai de deloc atât de sigur precum te-ai obișnuit să fie, e mare. Să fie o frică firească a omului sau o frică de lux a omului obsedat de control? Să fie reacții instinctuale de apărare sau reacții mental-emoționale de rezistență? În situații limită, de genul cutremurelor sau al dezastrelor naturale, omul e cu atât mai câștigat (în materie de depășire cu calm a situației limită, ori de moarte împăcată), cu cât se poate abandona mai ușor stării de fapt. Tocul ușii devine un aliat bun, atâta timp cât ușa nu are geamuri. Respirația - un ajutor de nădejde, pentru că e posibil ca doar pe ea să o mai ai lângă tine, vie încă. Trecutul și viitorul în sfârșit pierd procente bune și lasă prezentului câștig de viață, chiar dacă ai vrea să nu simți chiar atât de intens tot ce simți. Dar poate, totuși, cutremurul ce te trezește brusc din somn și îți mută nordul ființei la sud, te sperie de moarte și nu-ți mai lasă aer de respirat, poate cutremurul ăsta te poate face mai atent și mai prezent în propria viață. Că prea fugim de colo până colo, amețiți și adormiți. Poate că e necesar să tremurăm din când în când. Asta ca să ne revenim în fire și să pășim cu mai multă recunoștință pe pământul pe care călcăm zi de zi, fără să ne dăm seama că el ne susține mersul echilibrat, respirul armonios și viața – fix așa cum e ea.

Iulia Sidon,
Psihopedagog, călătoare și autoare a site-ului scriupedrum.ro